Dragobete, sărbătoarea iubirii la români și începutul simbolic al primăverii

Dragobete, sărbătoarea iubirii la români, marchează în tradiția populară momentul în care natura renaște, iar tinerii își caută perechea.

Dragobete, sărbătoarea iubirii la români, este celebrată la sfârșitul lunii februarie sau începutul lunii martie, în funcție de zona etnografică. Considerată, local, prima zi de primăvară, această sărbătoare îmbină mitologia, credințele populare și obiceiurile legate de renașterea naturii.

Dragobete, zeu tânăr al dragostei în mitologia românească

Dragobetele (Dragomir, Iovan) era sărbătorit, în funcție de zona etnografică, într-una din zilele de la sfârșitul lunii februarie sau începutul lunii martie, potrivit lucrării „Sărbători și obiceiuri românești” de Ion Ghinoiu.

Descris ca fiu al Babei Dochia, Dragobete reprezintă, în opoziție cu aceasta, principiul pozitiv. El este purtătorul dragostei și al bunei dispoziții și păstrează unele atribuții ale zeului dragostei, Cupidon. În unele tradiții este numit Cap de Primăvară sau Cap de Vară și este considerat cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.

Potrivit lui Ion Ghinoiu, în „Mitologie română – dicționar”, în satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi și astăzi zicala: Dragobetele sărută fetele! Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau și chiar doreau să fie sărutate de băieți.

În diferite regiuni istorice – Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania – Dragobete este identificat cu Cupidon din mitologia romană și cu Eros din mitologia greacă.

Ziua împerecherii păsărilor și începutul iubirii

Tradiția populară susține că la Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile. Se credea că păsările neîmperecheate în această zi rămâneau fără pui până la sărbătoarea din anul următor.

Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească în această zi pentru a fi îndrăgostiți tot anul. În multe sate, tinerii se adunau în grupuri și ieșeau pe câmp, hăulind și chiuind, de unde adunau viorele și tămâioare.

În credința populară, această zi marca începutul simbolic al primăverii și al unei noi etape în viața comunității.

Obiceiuri cu flori și apă din zăpadă

O tradiție consemnată în revista „Șezătoarea”, XII, 1904, arată că la Sânziene se culegeau roji – un fel de trandafir sălbatic – și oglici, flori mici galbene, numite surioarele viorelelor și tămâioarelor. Buchetele formate din aceste flori erau slobozite pe apă. Tradiția susține că împreunarea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar.

În alte zone, din zăpada netopită până la Dragobete, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă. Cu această apă se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseții, obicei întâlnit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Transilvania.

Date diferite de celebrare

Dragobete este un zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă. Sărbătoarea este consemnată la 24 și 28 februarie, dar și la 1 sau 25 martie, în funcție de tradiția locală.

Indiferent de dată, Dragobete rămâne în cultura populară românească patron al dragostei și al bunei dispoziții, o sărbătoare care precede calendaristic echinocțiul de primăvară și marchează simbolic renașterea naturii și a sentimentelor.