Drag Popor Român

După cum ai putut observa din corespondența noastră, am ales să port discuții sincere, uneori incomod de sincere, despre aproape toate lucrurile care ne definesc ca oameni și ca națiune. Nu am ocolit adevărul, chiar și atunci când a durut. În ziua de 25 decembrie 1989 – o zi sfântă, ziua Crăciunului – după ce, cu câteva zile înainte, luasem și eu parte la o adunare publică de revoltă, mi-am jurat că nu voi mai face niciodată acest lucru. Atunci a fost momentul în care am crezut cel mai mult în sinceritatea poporului român. Era acolo, adunat, aproape unit… sau cel puțin așa părea. Deși, în realitate, purtam în noi o dezbinare veche, adâncă, ce își are rădăcinile cu mult înainte. Am crezut, cu toată convingerea, că ne-am împăcat cu noi înșine. Ce iluzie… și ce dureros este că nici astăzi nu am reușit acest lucru.

Nu mi-am imaginat vreodată că voi pierde această credință.

Și totuși, astăzi, perspectivele sunt neliniștitoare. Trăim într-o realitate imprevizibilă, în care libertatea există mai mult ca idee decât ca trăire autentică. Pentru a o dobândi cu adevărat, nu este suficientă o schimbare de sistem – este nevoie de o revoluție morală, de o revoluție a gândirii și, mai ales, de o revoluție spirituală. Oamenii lucizi sunt derutați. Valorile sunt răsturnate. Adevărul este amestecat cu minciuna într-atât încât nu mai știm să le deosebim. Și totuși… în ciuda acestui haos, eu cred că mai există o șansă. Poate ultima. De aceea am ales această formă de întâlnire – prin scris. Un dialog. O încercare de a ne pune întrebări, de a căuta răspunsuri și, în final, de a trage concluzii care să ne fie cu adevărat folositoare. Nu scriu pentru a face figură într-o lume în declin și nici pentru a susține principii goale.

Scriu pentru că mă preocupă profund ceea ce se întâmplă cu noi.

Mă preocupă distrugerea generației tinere – și mai ales cum o putem opri și recupera. Mă preocupă pierderea tradiției, a istoriei și a identității noastre. Dar, mai presus de toate, mă preocupă pierderea noastră ca oameni. Cum am ajuns aici? Cum am reușit să rupem legătura dintre generații? Cum am pierdut dragostea față de țară și față de aproapele nostru? Astăzi trăim într-o confuzie profundă: adevărul este diluat, minciuna este împachetată frumos, iar binele și răul nu mai au contururi clare. Ne aflăm într-o criză de modele, într-o falsă „sfințenie” reinterpretată și înlocuită cu surogate convenabile. Am ajuns să cred că România nu mai este doar afectată, ci ocupată – mental, spiritual, cultural și moral. Imaginea este dureroasă: un spațiu în care unii construiesc palate luxoase, în timp ce calcă fără scrupule peste tot ce le stă în cale. Se mimează construcția, dar în realitate se demolează și se vinde viitorul, uneori simbolic, „pe un șervețel”. Cei care conduc nu mai sunt ghidați de inteligență, ci de o formă rudimentară și periculoasă de „abilitate” – șiretenia. Iar noi, în loc să ne implicăm, riscăm să rămânem spectatori.

Imitarea nu este implicare

Dar imitarea nu este implicare, iar „a te afla în treabă” nu este acțiune – este doar neputință mascată. Cred cu tărie că adevărata schimbare începe de sus, dar se împlinește jos. Împăratul trebuie să învețe să fie om, pentru ca omul de rând să învețe să fie demn ca un împărat. Astăzi, România pare un organism ținut în viață artificial. Este ca și cum ar fi conectată la o perfuzie, iar cei care ar trebui să o salveze stau cu piciorul pe furtun. Din când în când îl ridică, oferind iluzia vieții, apoi îl apasă din nou, după bunul lor plac. Iar noi? Rămânem cu exercițiul minții și al sufletului, dar ancorați tot mai mult într-un periculos instinct de turmă. Și totuși… întrebarea rămâne: Mai vrem să fim un popor viu sau ne mulțumim să supraviețuim așa?