Dorina, ce nume de uragan!

Experimentele succesive la care a fost supus Învãtãmîntul românesc, din 1990 încoace, sînt binecunoscute publicului larg. Din familie, de prin vecini, de la serviciu sau din presã, era practic imposibil sã nu afli cîte ceva despre interminabilele operatiuni (abuziv) botezate ca fiind reforme. Abuziv spun pentru cã, indiferent de scopurile nobile declarate si de doza de seductie a unor proiecte, judecata de valoare finalã se face dupã efecte. Iar despre aceste efecte e mai bine sã se pronunte publicul, nu cine stie ce evaluatori, experti sau manageri de rit nou, cu patalamale ochioase tocmite la o suetã de bodegã. Oricum, dupã atîtia ani, am convingerea cã cea mai mare nenorocire prãvãlitã peste Învãtãmînt rãmîne politizarea excesivã a administratiei si deciziei din sistem pînã aproape de nivelul ultimului cãtun. Asa se face cã, în primã instantã, profesoara Dorina Drexler, sefa Învãtãmîntului nemtean, nu trebuie privitã decît ca (încã) un produs politic. Isprãvile sãvîrsite de ea – cu prilejul lansãrii la apã a deja celebrelor evaluãri – nu pot fi golite de încãrcãtura lor politicã si este extrem de riscant sã fie „vîndute“ ca o terapie pentru politizarea atribuitã PSD. Dacã ne gîndim si la pîrghiile folosite de Dorina Drexler, situatia devine mult mai gravã, putînd scãpa de sub control. Partea de interviu a evaluãrilor, dupã cum reclamã unul dupã altul directorii umiliti, a scos la ivealã porniri inchizitoriale incredibile pentru anul de gratie 2005. Promovarea contestatiei drept cale principalã de judecatã a unei activitãti este de-a dreptul uluitoare si denotã un comportament si o gîndire ce ar merita cu prisosintã alte tipuri de evaluãri. Iar, la o adicã, pentru curmarea suferintelor reciproce, toate discutiile se pot purta – pe fatã, fãrã atîta ferealã – direct la un sediu de partid, de unde s-a emis si certificatul politic de competentã al succesoarei lui Emil Creangã. Pe de altã parte, n-avem de ales si sîntem obligati de evidente la încã o constatare catastrofalã pentru Dorina Drexler: exercitiul ei de autoritate, în fruntea Inspectoratului Scolar, a ajuns sã submineze autoritatea functiei. Cînd faci standard din infectul dublu standard si îl aplici fãrã nici o retinere „supusilor“, fiindcã – nu-i asa? – te crezi etern în functie, nici nu-ti dai seama cã, de fapt, periclitezi functionarea (sub)sistemului pe care îl conduci. Cu atît mai gravã este lipsa unei reactii limpezi din partea responsabililor cu binecuvîntarea politicã. Speranta în exercitarea dreptului la petitie, de cãtre nemultumiti, pãleste deja în fata riscului de a fi inclus pe o lista neagrã; sindicatele au si ele o problemã cu reprezentarea tocmai a directorilor, altfel aflati pe cealaltã baricadã; reprezentantii politici din Opozitie fac si ei ce pot, dar dincolo de nivelul unei interpelãri parlamentare se cam opresc si mijloacele lor. Cu ce rãmînem? În esentã, cu învãtãmîntul politizat. Restul sînt efecte, nu cauze. La fel ca si în alte ocazii, stiu – dar refuz sã stiu – de ce unii se mirã feciorelnic de interesul presei sau, mã rog, al unei pãrti a presei pentru un subiect fierbinte, de actualitate si de consistentã relevantã publicã. E foarte usor sã pui totul în cîrca PSD si sã sugerezi simpatii sau dependente inexistente, dar e infinit mai greu sã prezinti probe. Apoi, cînd aplecarea spre tratamente diferentiate interne, în cadrul institutiei conduse, dã în clocot si te apuci sã opãresti si presa neconvenabilã, se cam cheamã cã o cauti nu cu lumînarea, nu cu candela, ci cu ditamai reflectorul. Dacã asa crede de cuviintã sã se comporte Dorina Drexler, poate fi cumva treaba ei – dar acasã la ea, nu la locul de muncã dintr-o institutie publicã. Tupeul pus la bãtaie, din clipa în care a favorizat pe fatã un segment de presã convenabil si a sfidat un altul, e izvorît din standardizarea sus-pomenitului dublu standard. Rãmîne de vãzut pînã unde se va merge cu protectia politicã. Dezavantajul ziaristilor, cei care nu se lasã impresionati de prestatiile Dorinei Drexler, este cã sînt mai putini decît directorii de scoli; avantajul este dat de evaluarea pe care o face publicul. Contractul presei cu cititorii e unul generic si, har Domnului, are la bazã respectul, buna credintã si profesionalismul. În cealaltã parte, directorii de scoli au descoperit cã pretioasele si pompoasele lor de contracte de management pot ajunge oricînd subiect de tarabã. Nu e riscul meseriei – e pur si simplu riscul de a lucra într-un sistem excesiv de politizat. Din fericire, în unele zone de presã se mai poate trãi.