Doar multipolarismul, diplomaţia şi dialogul mai pot oferi lumii, cât de cât, o stare de siguranţă, nu bazele militare

Am ajuns la o vârstă la care cred cu tărie că omenirea se simte bine doar atunci când trăieşte într-o stare de siguranţă, fie aceasta şi relativă; pentru că o stare de siguranţă perfectă încă nu s-a inventat, dar rămâne ca obiectiv. Starea de siguranţă în lume nu poate fi doar opera individuală a unui singur furnizor, fie acesta botezat ca „jandarm universal”, care cântă la toate instrumentele şi ocupă singurul scaun existent la masa rotundă la care se decide soarta lumii.

În jurul unei astfel de mese rotunde, ar trebui să existe scaunele mai multor decidenţi, cum au existat în perioada de după cel de Al Doilea Război Mondial, până în 1991. Atunci s-a furnizat lumii o stare de siguranţă acceptabilă, după care tânjim încă. Începând cu anii 70 ai secolului trecut, când în România se promova „deschiderea”, eram informaţi că majoritatea marilor decizii treceau prin filtrul celor trei mari puteri ale vremii: SUA, Rusia şi China, triunghi pe care omenirea se rezema destul de comod şi în siguranţă.

În acel triunghi, fiecare putere urmărea ca celelalte două puteri să nu se coalizeze. În 1971, Henry Kissinger, Secretarul de stat al SUA, vizita în secret China şi prevăzând evoluţia acestei ţări, avertiza Occidentul să nu o împingă în braţele URSS-ului. Avertismentul lui Kissinger, devenit doctrină, a fost ignorat ulterior de toate administraţiile americane.

Obiectivul principal al SUA, situate la cârma Occidentului, a fost stăvilirea expansiunii comunismului, expansiune facilitată de condiţiile precare prin care trecea omenirea după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial. În 1947, SUA au lansat Planul Marshall, o extensie a Doctrinei Truman pentru Europa, prin care, odată cu exportul de capital, au lansat şi exportul modelului de democraţie americană, ceea ce avea să declanşeze antiamericanismul în lume, care a depăşit 50% acum.

La Summitul NATO de la Bucureşti, din 2008, Statele Unite ale Americii au depus proiectul includerii Ucrainei în NATO, ceea ce avea să provoace o criză identică cu „criza rachetelor din Cuba”, declanşată de Nichita S. Hrușciov în 1962, când omenirea a fost la un pas de izbucnirea celui de Al Treilea Război Mondial.

Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, care fusese invitat la Summitul NATO de la Bucureşti, în 2008, a părăsit acest eveniment declarând răspicat că Rusia respinge categoric aventura extinderii NATO în Ucraina, aceasta reprezentând şi o încălcare a înţelegerilor de la Yalta din 1945, dar şi a înţelegerilor cu Occidentul din 1990, când URSS şi-a retras bazele militare din Europa.

În zilele de 4-11 februarie 1945, la masa rotundă a decidenţilor de la Yalta se aflau Stalin, Roosevelt şi Churchill, ordinea fiind stabilită de jertficiile umane ale fiecărei ţări în războiul de înfrângere a fascismului. La masa rotundă a Yaltei au stat reprezentanţii celor trei mari state învingătoare, care au împărţit lumea în sfera de influenţă, după interesele de moment ale acestora.

În zona de influenţă a URSS au intrat statele eliberate de Armata Sovietică, dar au fost pe listă şi Iugoslavia, Grecia şi Italia, țări în care partidele comuniste aveau o pondere semnificativă, facilitând astfel sovieticilor o dominaţie lesnicioasă în zona balcanică. La rândul său, Churchill nu dorea ca în aceste trei ţări să vină comuniştii la putere, urmând ca Marea Britanie să susţină monarhiile acestora.

La Conferinţa de la Moscova din 9 octombrie 1944, între Stalin şi Churchill s-a parafat înţelegerea pe un şerveţel, cu o sticlă de votcă în apropiere, prin care influența în România să fie 90% sovietică şi numai 10% britanică, iar în Grecia, Italia şi în Iugoslavia, influența sovietică să se restrângă semnificativ, pentru a lăsa sub controlul britanicilor zona Mediteranei şi Vestul Balcanilor. Paradoxal a fost faptul că România, Grecia, Italia şi Iugoslavia au devenit republici, iar partidele comuniste s-au instalată la putere, ceea ce justifică astăzi, o dată în plus, aversiunea Marii Britanii faţă de Rusia.

Este necesară o nouă Yalta

Omenirea se găseşte astăzi rătăcită între interesele reprezentate de SUA, de Rusia, de China şi de Uniunea Europeană. Interesele UE nu sunt nici clare şi nici bine reprezentate atâta timp cât această Uniune este condusă de un comisar numit, nu de un Consiliu European format din lideri aleşi. UE se limitează azi doar la funcţia de anexă a defunctei administraţii Biden a SUA, dovada evidentă fiind faptul că după venirea administraţiei Trump la putere, UE a devenit brusc antiamericană, deşi defilează încă sub steag NATO.

După Conferinţa de la Yalta, din 1945, optimismul celor trei mai puteri, URSS, SUA şi Marea Britanie, s-a bazat pe convingerea că înţelegerea dintre acestea va dăinui decenii de-a rândul. Tot atunci, la Yalta, Stalin a promis că URSS va adera la ONU şi s-a ţinut de cuvânt. După Yalta, România a fost moneda de schimb care trebuia să asigure echilibrul final între interesele celor trei puteri. Între Rusia şi Marea Britanie a existat trocul România pentru Grecia, cu acordul SUA.

Deşi în 1947 s-a declanşat Războiul Rece, echilibrul în lume s-a menţinut în mare măsură pe baza dialogului dintre cele trei mari puteri. După dizolvarea URSS-ului în 1991, dialogul cu Rusia s-a restrâns. După invadarea Ucrainei în 2022, dialogul Occidentului cu Rusia a fost trecut pe linie moartă, adâncind şi mai mult criza mondială, care a afectat cel mai mult Europa.

Conferinţa de la Yalta, din 1945, a demonstrat că atunci când diplomaţia se aşează la masa rotundă, alături de liderii marilor puteri, se găsesc soluţiile de compromis atât de necesare rezolvării marilor crize cu care se confrunta omenirea. Odată cu dispariţia diplomaţiei la vârf, s-a remarcat faptul că omenirea a intrat în noi şi mari crize.

Specialiştii în materie de geopolitică apreciază că pentru a rezolva aceste noi crize se impune realizarea unei noi „Conferinţe Yalta”, acum la trecerea pragului dintre unipolarism şi multipolarism. Apologeții români ai modelului american de democraţie, pe care Occidentul a încercat să ni-l inoculeze în anii anteriori, nu au reuşit să vadă că singurul rezultat a fost că eram folosiţi pe post de cobai, in diverse experimente.

În aceste experimente am avut soarta câinelui lui Pavlov, care nu trebuia să răspundă la stimulii exteriori decât cu reflexe condiţionate,indiferent dacă erau sau nu erau îndeplinite standardele minime de respect pentru România şi români. America lui Trump s-a trezit din beţia hegemonismului, în care s-a autoinstalat după 1990, realizând după 35 de ani că SUA au gestionat prost lumea, transformând Washingtonul în centru unic de comandă, de unde au fost proiectate şi executate războaiele, loviturile de stat, asasinatele politice, dar şi principale direcţii de urmat de către întreaga omenire.

Donald Trump este singurul lider occidental care şi-a dat seama că perioada hegemonismului american s-a încheiat şi că omenirea a devenit multipolară, că puterile care contează în acest multipolarism sunt SUA, China, Rusia, chiar şi Uniunea Europeană, atunci când nu bate câmpii, că singura soluţie de rezolvare a crizelor este deschiderea dialogului cu Rusia, cu China, cu toate ţările, că orice confruntare ideologică este contraproductivă, că libertăţile şi drepturile oamenilor trebuiesc respectate la virgulă, fără discriminări şi cenzură, că trebuiesc excluse toate conflictele armate.

Și că SUA s-au implicat în declanşarea şi susţinerea unor războaie inutile în lume, că declanşarea războiului din Ucraina nu este vina exclusivă a lui Putin, că SUA nu mai poate fi furnizor de securitate gratuită pentru Europa, că dacă omenirea se află deja în cel de Al Treilea Război Mondial, acesta nu este decât exclusiv economic şi aşa trebuie să rămână. O nouă Yalta presupune încheierea unui „Tratat de pace” între SUA şi Rusia, tratat care ar fi trebuit să fie încheiat încă din 1991, când s-au desfiinţat URSS-ul, Tratatul de la Varşovia şi odată cu acestea s-a prăbuşit şi comunismul în Europa de Est.

Temele false cu care Puterea ar vrea să ne omorâm timpul

În acest context geopolitic, liderii României ne dovedesc că nu au nicio viziune în ce priveşte poziţionarea noastră în perioada următoare. În schimb, dovedesc că singura lor preocupare este supravieţuirea la putere cu orice preţ, inclusiv cu preţul nerespectării Constituţiei, a drepturilor şi libertăţilor individuale. Puterea motivează că aceste „derapaje” sunt făcute în numele stabilităţii, al proeuropenismului şi al respectului faţă de Parteneriatul cu SUA.

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2024 au demonstrat că poporul român a aplicat o corecţie severă clasei politice actuale, semn că această clasă nu mai are credit. Ocolind problemele reale cu care se confruntă România, actuala Putere inventează teme cu care românii să-şi omoare timpul.

Una din cele mai idioate teme, lansată odată cu anularea alegerilor prezidenţiale, a fost aceea de combatere a „prorusismului românesc”. Tema cu combaterea prorusismului din România, al cărui exponent a fost declarat Călin Georgescu, este de un tembelism greu de acceptat de către foarte mulţi români, din cel puțin două puncte de vedere.

În primul rând, pentru că poporul român are antirusismul în ADN-ul său de secole. A face din combaterea antirusismului o politică de stat în România este una din cele mai grave jigniri la adresa poporului român, acuzându-l că habar nu are ce votează. O astfel de aserţiune are şi un rol subversiv, acela de a transmite subliminal mesajul că românii au fost la fel de habarnişti şi atunci când au sancţionat prin vot clasa politică, în decembrie 2024.

În al doilea rând, pentru că românul Călin Georgescu este acuzat de pro-putinism, când în realitate se vede cu ochiul liber că este un împătimit pro-trumpist, singurul motiv pentru care a şi fost votat de 2,2 milioane de români în turul întâi. Pentru că este pro-trumpist, acesta a fost scos din cursă, la cererea expresă a pro-sorosiștilor de la vârful Uniunii Europene unde antitrumpismul este politica de ordine, care se execută, nu se discută.

După 1945 românii au rămas cu sindromul „aşteptării americanilor”, dar acum, pentru prima oară în România s-a instituţionalizat antiamericanismul, deghizat în antitrumpism, după chipul și asemănarea UE. La mărimea şi potenţa ei, România ar trebui să fie mult mai prudentă în antiamericanismul şi proeuropenismul ei. Nu te poţi comporta ca un cocoș fudul, care se preumblă țanțoș prin pădurea mişunând de vulpoi.

O altă temă imbecilă lansată de Putere, prin gura ministrului de Interne, este aceea că în România mişcările legionare sau fasciste îşi fac de cap. Acest ministru ne-a mărturisit, la ore de maximă audienţă, că în subordinea sa se instrumentează mai multe dosare cu fascişti sau legionari, care au să ne uimească mai mult decât prezenţa sa în fruntea ministerului.

După cum ne sunt prezentate astfel de dovezi de către televiziunile năimite ale Puterii, cum a fost cazul „legionarului” Potra, găsit cu un pistol cu bile şi cu briceag asupra sa, dar care umblă liber și astăzi, ar trebui să nu mai ieşim din casă, ca pe vremea pandemiei.

La propagarea acestei teme idioate contribuie din păcate şi persoane publice cu ştaif, precum Crin Antonescu, fost profesor de istorie, care ar trebui să ştie prin ce se defineşte o mişcare fascistă sau legionară şi să ne explice şi nouă, ca să nu murim proști, pentru că nu percepem prezența unor astfel de mișcări în România.

Jocul neghiob al actualei Puteri mi-aduce aminte de scene de prin anii 50, când oamenii, care se călcau în picioare la Alimentara, pentru un litru de ulei sau un kil de zahăr, îşi aruncau invective, precum „Legionarule!” sau „Fascistule!”, considerate injurii de top în vremurile imediat de după război. Dar şi soluţii pentru oportunişti de a-şi face loc în ierarhii.

În final, sfătuiesc ardelenii care îşi iau merinde în straiță când vin cu oarece treburi prin Bucureşti, să lase straița acasă, pentru că la controalele de rutină, executate pe stradă de către jandarmii lui ătălin Predoiu, s-ar putea să li se găsească brișca, alături de slană, pită şi ceapă. Se vor alege astfel cu dosar penal cu acuza de „atentat la ordinea constituțională”, de „legionar”, de „fascist” sau, şi mai grav, de „susţinător al lui Călin Georgescu”. (Ioan BIVOLARU)