Doamna care a pierdut coiful și n-a roșit

Într-o țară normală, pierderea unui coif dacic și a unor brățări de aur ar fi fost urmată de un singur gest firesc: rușinea. În România, însă, rușinea nu mai este o reacție, ci o opțiune.

Iar doamna care a pierdut coiful nu doar că nu s-a rușinat, dar nici nu s-a dus acasă, așa cum era normal. A rămas pe poziție. Dreaptă. Sigură. Ca și cum n-ar fi pierdut o parte din istoria poporului, ci un dosar fără importanță.

Coiful dacic nu era o piesă de inventar. Nu era un obiect „dispărut”. Era un simbol. Era dovada că acest popor a existat înainte de a fi administrat, legiferat și disprețuit. A-l pierde înseamnă a-ți pierde memoria. A-l pierde fără să-ți dai demisia înseamnă a-ți pierde onoarea.

Reflexul elementar al decenței

Dar doamna nu a pierdut doar coiful. A pierdut și reflexul elementar al decenței. Nicio plecare, nicio asumare, nicio tăcere rușinată. În schimb, o inițiativă legislativă. O lege care să-i pedepsească pe „vinovați”. Pe alții. Mereu pe alții. Pentru că în România, cel care greșește nu plătește — el legiferează.

Este o insultă adusă inteligenței publice să vii cu legi după ce ai aruncat la coș o parte din istoria poporului. Este o sfidare să vorbești despre pedeapsă, când tu însuți refuzi să pleci acasă și să dai socoteală. Pentru că prima pedeapsă într-o funcție publică nu este amenda, ci demisia. Nu tribunalul, ci rușinea. Nu legea, ci conștiința.

O țară în care nu mai pleacă nimeni de bun-simț

Brățările dacice nu erau bijuterii. Ele erau cercuri sacre, legături între trecut și prezent. Când ele dispar, nu dispare doar aurul, ci continuitatea. Iar când nimeni nu răspunde pentru asta, mesajul este clar: istoria acestui popor valorează mai puțin decât un scaun de funcționar.

Această doamnă ne-a arătat, fără să vrea, unde am ajuns. Într-o țară în care nu mai pleacă nimeni de bun-simț. În care nimeni nu mai roșește. În care greșeala nu mai produce remușcare, ci proiecte de lege. În care cei care pierd simbolurile naționale rămân în funcții, iar cei care întreabă sunt considerați incomozi. În alte vremuri, cine pierdea un simbol al poporului era judecat de istorie.

Astăzi, istoria este pierdută sub ochii noștri, iar cei responsabili își continuă liniștiți activitatea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că nu coiful este marea pierdere. Poate că adevărata pierdere este faptul că un om aflat într-o funcție publică nu mai simte nevoia să plece acasă atunci când greșește grav. Că nu mai simte rușinea. Că nu mai simte nimic. Iar un popor care acceptă asta riscă să piardă mult mai mult decât un coif dacic: riscă să se piardă pe sine.