Directorii timpurilor noi

Fiecare ins din tara asta, cînd „în zilele noastre de soartã-ajutat“ capãtã o functie, simte nevoia imperioasã de a fi original, unic si de neconfundat. Unii, imediat dupã instalare, mutã mobila. Altii schimbã telefonul. Multi merg mai departe si schimbã secretara, portarul, fochistul sau soferul. Cei mai curajosi si reformatori schimbã colaboratorii. În cea de-a doua fazã se dau niste anunturi belicoase menite sã consolideze prestanta si autoritatea noului sef. De cele mai multe ori lucrurile se opresc aici si noul sef devine aidoma cu cel de dinainte. Nici mai rãu, dar în nici un caz mai bun. Unii, mai consecventi însã, în urmãtoarea etapã trec la fapte si fostii sefi se transformã în vînat. Se plãtesc polite, se varsã otrãvuri, se invocã argumentul suprem al legii si principiile de partid cãrora, nu-i asa, trebuie sã le fim supusi fãrã crîcnire. Mai ales în domeniul învãtãmîntului unde din trei angajati unul este militian, altul sereist, unul turnãtor si unul vrea „sã mãnînce si el o pîine“. În sfîrsit, dacã nu mai este altceva de fãcut, în ultima etapã se trece la fãcut prostii. Am asistat, nu demult, la ceremonialul schimbãrii conducerii unei scoli, în prezenta preafericitului inspector general cu un nume bavarez. Dupã îndoielnicele si conjuncturalele cuvinte de multumire pentru activitatea de pînã atunci, transmise fostei conduceri de cãtre trimisii Ministerului pe pãmînt, invocîndu-se principiul democratic fundamental, s-au fãcut propuneri menite a fi validate prin vot secret. „Ce frumos!“ mi-am spus. „Iatã adevãrata democratie. De aceea trãim (sau, mã rog, o sã trãim) bine“ (vorba exaltatului nostru presedinte). Numai cã entuziasmul mi-a fost reprimat de ulterioara precizare: votul este pur consultativ, urmînd ca pomenitii trimisi sã hotãrascã soarta viitoarei conduceri. Fie si asa, mi-am zis, punîndu-mi sperantele în capacitatea de discernãmînt a unor indivizi cu studii superioare, cu copii la facultate si cu over-draft la Banc Post. Numai cã, surprizã, dupã ce a iesit cine trebuia – prin concursul binevoitor si entuziast al unor animatoare pedagogice scolite prin vreun ungher, care s-au grãbit sã facã cele mai nimerite propuneri, sfintite în majoritate de „colectivul de cadre didactice“ – înaltii diriguitori ai învãtãmîntului nemtean au hotãrît ca votul sã capete statutul definitiv: „Vox populi, vox dei“, au motivat ei. Cu temei. Dacã ar fi fost invers, evident, votul ar fi fost consultativ si contracandidatul ar fi fost lãmurit cã trebuie sã cedeze spre binele si luminosul viitor al unitãtii de învãtãmînt. Oricum, judecînd dupã sticlele de sampanie consumate ulterior si dupã coada la care se astepta pentru a sãruta obrajii unsului, mã consoleazã faptul cã toatã lumea pare multumitã si convinsã cã a fãcut cea mai bunã alegere. Chiar dacã, o zi înainte…