Contactează-ne

Actualitate

Despre Sărbătorile pascale de altădată. Dreptul la neuitare

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ în rubrica ”Dreptul la Neuitare”, pr. dr.Florin Țuscanu redă un articol din ”Cronica Romanului” din 1926 în care era descrisă atmosfera din urbea mușatină în zilele de Paști ■ în același ziar din aceași dată se povestea o întâmplare legată de moartea unui preot în timpul slujbei de Înviere în anul 1883, în fața altarului din Biserica Armenească ■

Preot dr. Florin Țuscanu, unul dintre intelectualii de marcă ai urbei mușatine, în rubrica ”Dreptul la Neuitare” aduce la cunoștința contemporanilor interesante lucruri despre istoria orașului și a localităților din Zona Metropolitană, petrecute de-a lungul istoriei pe aceste meleaguri. În una din consemnările sale din aceste zile de sărbătoare redă modul în care se marca Paștele în timpul cât pe scaunul arhieresc de la Roman a postorit Episcopul Melchisedec Ștefănescu.

Astfel, el readuce în actualitate un articol publicat în revista ”Cronica Romanului an. III, nr. 6/ 1926” scris de pr. Ioan Gotcu, care a consemnat, cu mare talent scriitoricesc, câteva amintiri despre marele episcop Melchisedec Ștefănescu, între care și unele legate de petrecerea Sărbătorilor Pascale la Episcopia Romanului, acum 140 de ani în urmă.

„Episcopul Melchisedec, care reprezenta demnitatea și seriozitatea în gradul cel mai înalt, în toate manifestările sale ca om și ca ierarh, întrupa totodată și alese și distinse însușiri sociabile. Comunicativ, larg la suflet și binevoitor în raporturile sale cu lumea, avea darul de a domina și captiva prin prestigiu, superioritatea morală și dragostea părintească. Mai ales la Sărbătorile mari: Paști, Crăciun, Hramul Episcopiei, Anul Nou Patronul său, ș.a. era la casa episcopală un adevărat alai domnesc.

Saloanele palatului episcopal erau neîncăpătoare, ca să cuprindă toată lumea care-l vizita. Era mișcător tabloul ce se înfățișa ochilor, când ieșea episcopul de la biserică, înconjurat de tot ce avea Romanul mai distins, ba chiar și în afară de Roman, conducându-l la locuința sa. Bărbați și femei, cu copilașii de mână din toate treptele sociale, înconjurau cu drag și venerațiune pe păstor așteptând binecuvântarea lui.

În ziua de Paști mai ales, după vecernie (a doua înviere) tabloul atingea culmile sublimului. Salonul cel mare era transformat într-o adevărată florărie, care contrasta în frumusețe cu livada episcopiei albă de flori, de parcă era acoperită cu zăpadă. Toate gavanoasele și florile de primăvară cu care părintele Isidor împodobise Sf. Aer în Vinerea Mare la prohodul Mântuitorului, le așeza în salon cu un gust artistic deosebit.

Mireasma florilor din grădină și cu cea a florilor din salon se împletea cu mireasma duhovnicească ce izbucnea din sufletul fiilor fiilor spirituali și venerabilul lor păstor… După ce episcopul mulțumea Domnului că a ajuns această Sf. Zi, vădit emoționat se întorcea către mulțime și cu părintească dragoste felicita pe toți cu felicitarea creștinească: Hristos a Înviat! Primind în cor răspunsul: Adevărat a Înviat!

Apoi își aduna copiii în jurul său, le dădea câte un ou roșu, o portocală și câte 2-3 bomboane, sărutându-i și binecuvântându-i, cu o părintească bună voință împărțea doamnelor și fetelor bomboane și flori, pe care le rupea singur de prin gavanoase, făcând și câte o aluzie glumeață la adresa părintelui Isidor, care nu prea vedea cu ochi buni această invazie prin florile sale muncite din greu. După ce toată lumea lua câte un ou roșu de prin coșurile împrăștiate prin salon, ciocnea cu fiecare după datină veche creștinească, felicitându-se reciproc într-o duioasă familiaritate patriarhală, când nu lipseau nici glumele”.

Preot armean mort în timpul slujbei de Înviere

Preot dr. Florin Țuscanu rememorează o altă întâmplare deosebită, din anul 1926, relatată tot de pr. oan Gotcu în revista ”Cronica Romanului” din 1926 despre moartea în timpul slujbei de înviere a preotului de la Biserica Armenească din Roman, în timpul Sărbătorilor pascale din anul 1883: „Printre vizitatorii obișnuiți ai episcopului Melchisedec erau nu numai creștinii ortodocși, ci și de alte confesiuni, mai ales elita comunității armene, chiar și evrei.

Printre membrii comunității armene își câștigase o profundă stimă și recunoștință prin spiritul său tolerant și îngăduitor, în toate ocaziunile, ca un adevărat ierarh ortodox. La diferite împrejurări din viața lor religioasă ca: înmormântări, cununii ș.a. apelau la concursul Bisericii Ortodoxe, dorinți pe care episcopul le satisfăcea cu o bunăvoință creștinească și cu toată atenția.

Și-a atras o extraordinară venerațiune și recunoștință din partea bătrânilor comunității cu prilejul morții venerabilului lor preot Sarchis, a cărui vârstă, se zicea, că trecuse de 100 de ani și-l considerau ca pe un sfânt. Prin anul 1882, sau 1883, în ziua de Paști, în vremea slujbei divine, bătrânul preot a murit subit înaintea sf. Altar, în fața și în vederea întregii comunități. Impresia ce a produs asupra mulțimii din biserică a fost extraordinară.

Bătrânii profund religioși, până la fanatism și superstițioși, au considerat această întâmplare ca o pedeapsă dumnezeiacă și ca o profanare a bisericii, în care, ziceau ei, nu se mai cuvenea a săvârși Sf. Liturghie și, deci urma să fie dărâmată și nu știu la câți pași depărtare să se zidească altă biserică. În această stare sufletească, a venit la episcopul Melchisedec Melchisedec o delegație de bătrâni armeni, cerându-i sfatul.

Acesta cu autoritatea celui mai învățat episcop, care apăruse până atunci pe orizontul Bisericii românești, profund teolog, cunoscător al dogmelor și canoanelor bisericești, i-a încredințat că moartea venerabilului lor preot înaintea Sf. Altar (în ziua de Paști), nu numai că nu este o profanare a Sf. Locaș, dar este un act de răsplată binemeritată din partea lui Dumnezeu, pentru cel ce a slujit cu vrednicie bisericii peste 70 de ani.

Că o astfel de moarte, mai ales în ziua Învierii domnului este frumoasă și cinstită de Dumnezeu și de oameni. Și încheie spunându-le: <<Dumnezeu să mă învrednicească și pe mine de o astfel de moarte!>>, și așa a liniștit sufletele tulburate; iar a doua zi, singur episcopul s-a dus la biserica armeană și a binecuvântat corpul răposatului preot. O așa de strânsă legătură se statornicise între episcop și și comunitatea armeană, încât se și vorbea în șopote de o trecere în masă a armenilor la ortodoxie”.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending