De ce Uniunea Europeanã?

Disparitia blocului comunist si cãderea cortinei de fier, ambele evenimente petrecute în 1989, urmate de disolutia URSS doi ani mai tîrziu, au constituit sfîrsitul unei perioade de confruntare si separare, marcînd, totodatã, începutul unei ere noi în care Europa este pe cale sã-si regãseascã identitatea. Astfel, mediul politic si de securitate s-a schimbat decisiv pe continent, statele europene încetînd a se mai considera adversare. Totusi, chiar si în aceste noi conditii au existat, în ultimii 10 ani, douã tendinte în dezvoltarea relatiilor la nivel continental: – prima configuratã de o structurã care si-a dovedit viabilitatea de-a lungul perioadei de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial (Consiliul Europei, NATO, OSCE si Uniunea Europeanã); – a doua constînd în tendinte centrifuge si nationaliste însotite de aparitia unor amenintãri de inspiratie etnico-religioasã (cazul cecenic, fosta Iugoslavie etc). Asistãm la un fenomen de deplasare a Estului cãtre Vest prin disparitia barierelor ideologice, permitîndu-se astfel tãrilor est-europene accesul la o nouã culturã politicã si la o altã viziune asupra viitorului ca si dorinta lor de a deveni parte a institutiilor democratice occidentale. Integrarea europeanã si euroatlanticã nu reprezintã un scop în sine, ci modalitatea cea mai adecvatã de a asigura statelor componente stabilitatea si securitatea proprie. Tentativele de unificare pasnicã a Europei nu sînt de datã recentã, ele au existat încã din perioada interbelicã, însã acestea s-au ciocnit de spiritul nationalist si imperialist încã foarte puternic în epocã. Astfel, în 1923 a fost creatã „Miscarea Europeanã“ a cãrei doctrinã cerea crearea „Statelor Unite ale Europei“, iar sase ani mai tîrziu, în 1929, s-a cerut crearea unei „Uniuni Europene“ în cadrul Societãtii Natiunilor. În anul 1934, marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de presedinte al Societãtii Natiunilor, preocupat de îndepãrtarea pericolului unui nou conflict mondial si de unificarea Europei, a lansat un apel Esperanto, în sprijinul creãrii Statelor Unite ale Europei, care, prin clarviziunea lui, depãseste frontierele imaginatiei. ÎI redãm integral: „Europeni: 1. Cu toatã opozitia si contra tuturor aveti încredere în Uniunea Europeanã. 2. Cu ocazia alegerilor nationale, nu votati decît pentru un partid care militeazã în favoarea creãrii unei zone economice europene unificate. 3. Difuzati pe lîngã parlamentele nationale europene ideea instituirii unui Parlament comun. 4. Cereti constituirea unei armate europene si comune si introducerea unei monede europene unice. 5. Cereti un statut autonom pentru state, regiuni si orase în cadrul Statelor Unite ale Europei. 6. Sã se studieze într-un spirit european. 7. Respectati celelalte nationalitãti. 8. Luptati pentru a elibera economia de povara birocratiei. 9. Luptati pentru legi si institutii care permit dezvoltarea socialã. 10. Cine se bate pentru Uniunea Europeanã favorizeazã pacea mondialã“. În 1942, în romanul „Omul de mîine“, editorul si scriitorul Petre Georgescu Delafras, director al editurii „Cugetarea“, scria, de asemenea, cu o clarviziune care, astãzi, ne uimeste, despre acelasi posibil act istoric. Primul rezultat, gîndea el, va fi o organizare a Europei într-un nou stat federal, cu o singurã conducere politicã si economicã. Natiunile îsi vor pãstra si mai departe specificul lor etnic, cît vor mai vrea si vor mai putea sã si-l pãstreze, dar pentru a se întelege între ele vor folosi o singurã limbã (internationalã) care se va învãta obligatoriu în toate statele federale. Barierele economice dintre state vor dispãrea, mãrfurile putînd circula în voie de la o margine la alta a Europei. Va fi o singurã monedã nationalã. Iatã, asadar, cã România se numãrã printre precursorii fãuririi unei Europe unite. Fãrã falsã modestie, ne putem, astfel, mîndri cã si gîndirea diplomaticã romîneascã a contribuit la realizarea înnoirii si reorganizãrii Europei.