De ce oare se plânge românul de corupție?

Românul se plânge de corupție cu aceeași pasiune cu care o întreține. O condamnă la televizor, o înjură la colț de stradă, o analizează doct pe rețelele sociale – iar când i se ivește ocazia, o justifică în șoaptă: „toți fac la fel”, „dacă nu dai, nu rezolvi”, „așa merg lucrurile la noi”. Dar poate că întrebarea nu este de ce există corupție, ci de unde începe ea.

Știți care este una dintre primele poezii învățate la grădiniță? „Cățeluș cu părul creț”. O poezie aparent inocentă, simpatică, jucăușă. Dar versurile ei spun limpede: „El se jură că nu fură, Și l-am prins cu rața-n gură.” Copilul râde. Adultul zâmbește nostalgic. Nimeni nu se întreabă ce mesaj subliminal se așază, picătură cu picătură, în conștiința fragedă a viitorului cetățean.

Minciuna este prezentată ca o șotie. Furtul devine hazliu. Ipocrizia capătă rimă. Nu este o dramă morală, ci un episod amuzant. Nu există consecință, nu există mustrare, nu există reflecție. Există doar acceptare. Așa începe normalizarea. Educația nu înseamnă doar alfabet și cifre. Educația înseamnă valori. Iar dacă, încă din primii ani, învățăm că „a fura” poate fi simpatic și că „a jura strâmb” e doar o glumă, atunci să nu ne mire că, mai târziu, jurămintele politice devin simple formalități, iar furtul din bani publici este justificat prin zâmbete largi și explicații tehnice.

Corupția mare nu apare din senin

Ea este doar versiunea sofisticată a micilor concesii morale pe care le facem zilnic. Copilul care vede că părintele spune „spune că nu sunt acasă” învață despre minciună. Elevul care observă că profesorul tolerează copiatul învață despre complicitate. Tânărul care aude „descurcă-te” în loc de „muncește corect” învață despre scurtături. Și apoi, ajuns adult, votează, angajează, aprobă, semnează. Ne plângem de politicieni, dar politicienii nu vin de pe altă planetă. Ei sunt produsul aceleiași culturi morale. Sunt copiii care au recitat aceleași poezii, au trăit în aceleași compromisuri și au învățat aceleași lecții informale despre „cum merg lucrurile”.

Corupția nu este doar o problemă de legi

Este o problemă de caracter colectiv. Ne revoltăm când vedem milioane deturnate, dar trecem cu vederea „atenția” dată la ghișeu. Condamnăm contractele trucate, dar justificăm mica „pileală” pentru un avantaj personal. Ne dorim o țară dreaptă, dar nu suntem dispuși să fim noi primii drepți. Adevărata reformă nu începe în Parlament. Începe în grădiniță. Începe în familie. Începe în momentul în care îi explici copilului că a fura nu este amuzant, că minciuna nu este istețime, că onoarea nu este naivitate. Poate că nu poezia în sine este problema. Ci lipsa dialogului despre ea. Lipsa reflecției. Lipsa asumării. Românul se plânge de corupție pentru că o vede la alții. Dar rar o caută în sine. Și până când nu vom avea curajul să ne educăm copiii – și pe noi înșine – în spiritul responsabilității autentice, vom continua să ne mirăm de efecte ignorând cauzele.

Corupția nu începe în vârful statului

Începe în micile noastre indulgențe morale. Iar dacă vrem o societate curată, trebuie să începem prin a curăța felul în care ne creștem copiii – și felul în care ne creștem conștiința.