De ce Donald Trump, revenit la Casa Albă în 2024, este „Răul necesar”?

Încă de la începutul invaziei militare ruse în Ucraina, din februarie 2022, am recepţionat mesajul transmis de Donald Trump, acela că, dacă ar fi fost el preşedintele SUA, acest război nu ar fi avut loc. Mesajul lui Trump nu era pe atunci subiect de campanie electorală, nu era nici un avertisment belicos adresat lui Putin, ci doar un semnal, de cât de neghioabă şi de periculoasă era politica lui Joe Biden, preşedintele în exercițiu al SUA.

Când te declari „hegemonul lumii” şi vrei să te menţii în această postură, trebuie să-ţi canalizezi toate eforturile în a echilibra, nu în a antagoniza. Echilibrul se poate obţine doar punând diplomaţia în prima linie a frontului, nu armata, nu războiul.

După 1945 , SUA au demonstrat că nu au cultura dialogului diplomatic ca soluţie, ci doar cultura forţei armelor. Singurele bombe atomice utilizate împotriva unor fiinţe umane, au fost cele de la Hiroshima şi Nagasaki în 1945, utilizate de SUA. În fond, cel mai puternic şi influent aliat intern al SUA este marea industie de armament, care are şi un aport uriaş la bugetul SUA.

Dacă SUA ar aplica soluţia dialogului diplomatic, în rezolvarea disputelor cu alte state, industria de armament a SUA ar intra în colaps. Pentru a evita un astfel de scenariu, America are nevoie de războaie, pe care, dacă nu apar, le provoacă, direct sau proxi. Ar fi o risipă de hârtie sau spaţiu, dacă am enumera doar războaiele provocate de SUA în lume, din 1945 până astăzi.

După anexarea Crimeii în 2014, act samavolnic ca soluţie, Federaţia Rusă a cerut oficial SUA să se demareze o rundă de negocieri privind situaţia geostrategică în Europa. Administraţia americană a refuzat categoric deschiderea unui astfel de dialog, atitudine ce nu i-a consolidat poziţia hegemonică, ci doar i-a trădat vulnerabilitățile, SUA continuând să avanseze, prin intermediul NATO, spre estul Europei, până la graniţele europene ale Rusiei.

SUA şi-a ridicat cu aroganţă stindardul de „Jandarm universal” în peste 800 de baze militare pe tot cuprinsul globului. În Ucraina, la granița cu Rusia, preşedintele Zelenski a devenit chiar portstindard pentru proiectul american, de îngenunchiere a Rusiei, fără drept de apel. Mulţi idioţi utili, aflaţi de o parte şi de alta a baricadei, au aplaudat refuzul lui Biden, de a dialoga cu Putin.

Un vechi proverb chinezesc spune că un cuvânt dintr-un dialog rezolvă mai mult decât 1.000 de bombe. Biden a ales soluţia cu bombele și le-a consumat pe cele ale SUA şi ale statelor membre ale NATO. Rusia a rămas tot acolo, iar acum suntem avertizaţi că, dacă nu cumpărăm obuze din SUA, plătind anticipat, vom avea soarta Ucrainei.

Idioţii lui Biden, îl avertizează pe acesta, că un dialog cu Putin s-ar putea finaliza cu sovietizarea SUA. În susținere, se resuscită temerile perioadei macarthismului din 1950. La rândul lor, idioţii lui Putin susţin că dialogul cu SUA ar putea duce la spargerea şi risipirea Rusiei.

În susţinere, se face trimitere la o iniţiativă mai veche a Wall-Street-ului, de prin 1910, resuscitată cu adăugiri şi reformulări, care vizează spargerea Federaţiei Ruse în vreo 38 de entităţi teritoriale, pentru care este deja întocmită o listă de guvernatori, care ar trebui să preia gestionarea teritoriilor, cu resursele aferente.

Donald Trump, care a dovedit disponibilitatea de a dialoga cu Rusia, a declarat recent că, odată ajuns la Casa Alba, printre primele lucruri pe care le va întreprinde, va deschide un dialog cu Putin. Nu prea am idee despre ce vor discuta şi mai ales cât vor dura aceste discuţii. Important este faptul că acest dialog va începe, în sfârşit, şi că majoritatea oamenilor cu scaun la cap, printre care pretind că mă număr, aşteaptă aceste discuţii ca pe Mesia.

Majoritatea oamenilor lumii, care nu întâmplător au devenit antiamericani, doresc ca în lume să domine multipolarismul, să domine cultura dialogului, nu a armelor, să se instaleze o stare de echilibru şi de stabilitate. Aceşti oameni doresc pacea, cu orice preţ, nu războiul cu orice preț.

În rest, fiecare stat cu democraţia lui, cu Constituția lui. Nu poate fi inventată o Constituţie comună, ca şi un Cod Rutier după care ne mişcăm, liberi, dar la fel. În acest context, omul unor astfel de vremuri este Trump. Eu unul îi doresc succes. Pentru liniştea adversarilor lui Trump, îl declar de pe acum „Răul necesar”.

Grâul ucrainean din coliva agriculturii României

Fondul Monetar Internaţional (FMI) s-a oferit la un moment dat să ajute şi Ucraina, în drumul ei golgotian de a deveni stat de sine stătător. În strategia sa, FMI a făcut ce ştie mai bine să facă, a obligat Ucraina să-şi vândă sau să-şi concesioneze terenul agricol, cel mai fertil din Europa.

Pe lista doritorilor de astfel de chilipiruri s-au înscris americanii, saudiţii, australienii şi chiar nişte chinezi. Cinci entităţi americane au luat în exploatare circa 40% din terenul arabil al Ucrainei, pe care s-au grăbit să-l exploateze agricol, în stil propriu american, fără a respecta vreuna din reglementările restrictive ale UE.

Te şi miri, ce-o fi în capul birocraţilor de la Bruxelles, care umblă cu limba scoasă să includă Ucraina în UE! Aceste reglementări restrictive, sunt respectate la sânge de cele 27 de state membre ale UE. Despre sângele fermierilor europeni este vorba.

Americanii, care deţin terenurile Ucrainei, intuind că războiul din această ţară le va crea probleme, în ce priveşte scoaterea peste graniţă a grâului, au căutat să-şi prioriteze culoare de transport terestru, fluvial şi maritim. Au descoperit toate aceste culoare în România, unul din cei mai docili parteneri strategici ai SUA.

Sub presiunea şi cu finanţarea acestor producători de cereale neconforme, Ucraina s-a apucat să adâncească ilegal canalul Chilia, pe o lungime de 90 kilometri, racordându-l navigabil cu Marea Neagră, prin canalul Bâstroe. La început, România a protestat, dar sponsorii Ucrainei le-au arătat românilor prompterul cu „Ciocu mic!”.

Culoarul terestru, de evacuare a grâului ucrainean, cuprins între Vama Siret şi Portul Constanța, a devenit teritoriu ucrainean, de pe marginea căruia, autorităţile româneşti asistă pasiv şi slugarnic, în poziţie de drepţi şi cu mâna la chipiu. Vigilența autorităţilor noastre rămâne să se manifeste compensatoriu în supravegherea protestelor fermierilor români, pentru care grâul americano-ucrainean are semnificaţia colivei agriculturii româneşti.

O agricultură care nu şi-a găsit niciun sprijin în Guvernul României, nici măcar în PNRR-ul semnat de acesta cu Bruxelles-ul. În acest PNRR nu există nicio propoziţie privind sprijinirea agriculturii româneşti, în condiţiile în care, fiind pe locul 3 sau 4 din Europa ca producători de materii prime alimentare, importăm însă 70% din produsele alimentare de pe tejghea.

Pe bună dreptate, unii analişti de bun simţ apreciază că acest PNRR nu este favorabil României, reprezentând un act de trădare naţională. După cum s-a decretat interdicţia de a nega Holocaustul, aşa ar trebui decretată şi interdicţia de a mai pomeni laudativ despre acest PNRR – de către aleşii noştri locali şi naţionali, când îşi prezintă acţiunile ca fiind realizate sub auspiciile acestui act discutabil.

Sufocată de „binefacerile” parşive ale PNRR-ului, nășit de guvernarea PNL-USR-UDMR, România se vede acum obligată să apeleze iar la serviciile FMI-ului, care aşteaptă demult la ușă ocazia de a ne ajuta să trecem strada. Uşa prin care FMI ne intră iar în casă este uşa PNRR, ale cărei balamale le-a uns bine useristul Ghinea, ca să nu li se audă scârţâitul prevestitor al vânzării de ţară.

SUA ne pasează costurile războiului din Ucraina. Dacă vrem continuarea lui

SUA a anunţat pe toate canalele că războiul din Ucraina le-a secătuit visteria şi că nu mai pot plăti comenzile avansate marii industrii de armament americane, pentru a-i furniza Ucrainei muniţia şi echipamentele solicitate de Volodimir Zelenski. Congresul american a respins de a mai sponsoriza Ucraina cu 60 de miliarde de dolari, pentru armament.

Dinspre Washington a venit anunţul că dacă Europa vrea ca războiul din Ucraina să mai continue, să facă bine să finanţeze ea în continuare marea industrie de război a SUA, în vederea susţinerii lui Zelenski de a primi Premiul Nobel pentru scoaterea Federaţiei Ruse de pe harta lumii.

Văzând că ajung la fundul sacului, SUA au lansat iniţiativa formării „Grupului de sprijin” pentru Ucraina, în care s-au înscris 50 de state, printre care şi România, cărora li se pasează astfel costurile de război ale Ucrainei. România a fost înscrisă în acest „Grup de sprijin” de către președintele Iohannis, fără ca acesta să întrebe măcar clanţa de la uşa Parlamentului, convins că vom delira de fericire, la aflarea veştii.

La reuniunea recentă a „Grupului de sprijin”, partea americană a intrat în sală cu buzunarele goale la vedere, semn că robinetul SUA s-a închis pentru Ucraina şi doar Europa îl mai poate deschide. Dacă Europa nu poate deschide acest robinet, este avertizată că singura şansă a Ucrainei, rămâne în a cere negocieri de pace cu Rusia, pace pe care Zelenski a planificat s-o ceară Rusia, şi aceasta doar după dispariţia lui Putin.

Zilele acestea, în plin blocaj al Bruxelles-ului de către tractoarele fermierilor europeni, la cererea filotimei Ursula, Consiliul Europei a aprobat un ajutor de 50 de miliarde de euro. Nu pentru fermierii europeni, ci pentru ca industria americană să furnizeze în continuare armament Ucrainei.

Chiar și așa, jocul s-a mutat de la Moscova la Kiev. De unde până acum se scria scenariul căderii lui Putin în urma unei lovituri de stat la Moscova, autorii scenariului au mutat locaţia la Kiev. Înscriindu-se în această nouă aventură cu „Grupul de iniţiativă”, România se vede pusă în situația de a lua decizii menite s-o afunde şi mai mult în rahat, al cărui moț este cota parte din cele 50 de miliarde de euro.

Un general american în rezervă, pe numele său Ben Hodges, se trezeşte vorbind, susţinând că de acum încolo, este de datoria României şi a Poloniei să doboare rachetele ruseşti pornite din Rusia spre Ucraina. Această strategie delirantă a rezervistului american devoalează cel puţin două aspecte ale pragmatismului cinic american.

Primul aspect, că doar aşa ucrainenii nu-şi vor mai consuma muniţia, pentru a doborî rachetele ruseşti, muniţie aflată pe cale de epuizare, după refuzul Congresului SUA de a mai finanţa Ucraina. Al doilea aspect, că România şi Polonia, consumându-şi astfel propria muniţie anti-rachetă, vor fi obligate să comande în SUA, pe bani grei plătiţi, anticipat, împrospătarea stocurilor.

Nu mai punem la socoteală şi un al treilea aspect, acela că dând curs propunerii lui Ben Hodges, România şi Polonia, ca membre NATO, vor fi primele şi singurele care se aventurează într-un act de război împotriva Rusiei, de consecinţele căruia, Pentagonul ne sfătuia recent să ne ferim, procurându-ne o sticlă cu apă, o lanternă şi o pătură. Tot isteţul Ben ne-a pregătit şi o justificare, dacă pe ruşi o să-i enerveze acţiunile noastre anti-rachetă.

Justificarea nu numai că este năstruşnică, dar are şi o ridicată doză de cinism. Adică, dacă ruşii se dau la noi, să le răspundem candid că atacul nostru asupra rachetelor lor cu destinaţia Ucraina, nu este decât „o mişcare preventivă”, la eventualitatea că aceste rachete ar trece de Ucraina, spre România sau Polonia. Mă, dar proști ne mai crede acest rezervist al partenerului nostru strategic.