Datorii uriașe, tăceri și vinovați fără nume

Datorii bugetare totale de 4,2 miliarde de lei. Pierderi nete de 1,12 miliarde de lei. Aceasta este „performanța” a 22 dintre cele mai importante companii publice aflate în administrarea statului român. Cifrele nu sunt doar reci. Sunt dureroase. Sunt o radiografie fidelă a unei boli cronice: incompetența protejată politic, jaful organizat și lipsa totală de răspundere. Cine face aceste datorii? Nu „statul” în mod abstract. Nu o entitate fără chip. Le fac oameni concreți – directori numiți politic, consilii de administrație obediente, miniștri care închid ochii și partide care tratează companiile publice ca pe niște vaci de muls.

În aceste companii nu ajung cei mai buni.

Ajung cei mai loiali. Nu competența este criteriul, ci carnetul de partid. Nu performanța este cerută, ci obediența. Iar rezultatul este inevitabil: pierderi uriașe, management dezastruos, contracte dubioase și o hemoragie continuă de bani publici. Cum se acumulează aceste datorii? Prin decizii proaste și, adesea, intenționat păguboase. Contracte supraevaluate, achiziții inutile, lucrări plătite și nefinalizate, salarii nesimțite pentru conducere, în timp ce compania se scufundă. Se sifonează bani prin firme „de casă”, se creează rețele de interese și se menține un sistem în care pierderea nu este o problemă – pentru că nu o suportă cei care o generează.

Pierderile sunt acoperite din buzunarul public.

Din taxe. Din munca oamenilor obișnuiți. Și atunci apare întrebarea care doare cel mai tare: cine răspunde? Aproape nimeni. Foarte rar vedem demisii reale, asumate. Și mai rar vedem condamnări. Sistemul este construit astfel încât responsabilitatea să se dilueze. Decizia este colectivă, vina este difuză, iar consecințele… inexistente pentru cei de sus. În orice companie privată, astfel de rezultate ar duce la faliment sau la schimbări radicale. În companiile de stat, duc la… bonusuri, reînnoiri de mandate și liniște politică.

Cât se fură din țara asta?

Nu este vorba doar de furt direct, de bani luați cu sacoșa. Este un furt mult mai perfid: furtul prin incompetență, prin indiferență, prin protejarea mediocrității. Este furtul oportunităților pierdute, al investițiilor ratate, al unei economii ținute pe loc. Miliarde de lei nu dispar pur și simplu. Ele sunt drenate încet, constant, printr-un sistem care a învățat să supraviețuiască fără să producă valoare. Iar în tot acest timp, cetățeanul plătește. Plătește taxe, plătește prețuri mai mari, plătește prin servicii publice slabe și printr-un viitor tot mai incert.

Adevărata dramă nu este doar pierderea banilor.

Este pierderea încrederii. Pentru că, atunci când vezi că nimeni nu răspunde, că aceleași figuri reapar, că aceleași mecanisme funcționează, începi să înțelegi că problema nu este o greșeală. Este un sistem. Un sistem care nu greșește. Un sistem care funcționează exact așa cum a fost construit: pentru a proteja vinovații și a transfera nota de plată către cei care nu au nicio vină.