Daţi un leu pentru Panteon

„Un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii“. Nicolae Iorga

Înţelepciunea populară nu poate fi negată şi nici bagatelizată. Toate acţiunile noastre îşi găsesc corespondentul în vorbele de duh pe care românul le cultivă cu sârg.

Nu întâmplător, la ceas de dureroasă aducere aminte, din tolba zicerilor cu tâlc, aduc la lumină câteva precum: „graba strică treaba“, „lucrul bun la nouă luni“, şi „copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat“. Ajut cititorul să le ilustreze cât mai bine. Şi de va fi nevoie…

…Eram copilandru. Bunica asculta la radio, cu religiozitate, conferinţele lui Alexandru Lascarov Moldovanu, care-i mergeau la suflet. Uneori, dracii de copii, o chemam în graba mare: „mamare, mamare, vorbeşte Lascarov Moldovanu“. Bunica lăsa tot ce avea de făcut şi dădea fuguţa la preferatul ei. Dar când auzea glasul lui Nicolae Iorga, să te ţii: „Diavolilor, las’ că vă dau eu. Să-mi ardă mâncarea, ca să-l ascult pe… ţapul ăsta?!?“. Dar noi eram, departe, în grădină. Avea şi bunica dreptăţile ei. Nu-l avea la suflet pe cuvântător, fiindcă acceptase curbele de sacrificiu ale acelui timp, când salariaţii (bunicul printre ei) nu-şi primiseră lefurile.

Nicolae Iorga s-a născut acum 149 de ani (5 iunie 1871), la Botoşani. În 27 noiembrie 1940, îşi pierdea viaţa, asasinat de netrebnici şi abandonat în pădurea Strejnicu/Snagov.

Cine-l mai aminteşte astăzi pe marele istoric şi erudit al ţării şi al omenirii? Câţi dintre respondenţii unui „vox populi“ ar şti cine a fost şi ce a însemnat pentru cultura noastră şi cea universală? Câţi l-ar nominaliza între primii zece români? Fie şi după croitorii deveniţi stilişti, rapperii şi maneliştii consacraţi, revoluţionarii autentici, săraci şi curaţi, sau fotbaleurii fără egal?

Vremea a trecut, vremurile sunt altele, cu greu se poate jalona uriaşa, viguroasa personalitate a lui Nicolae Iorga, pe care George Călinescu îl considera, pe bună dreptate, „Voltaire al României“ iar UNESCO îl primea, în 1956, printre membrii săi de onoare, alături de Dimitrie Cantemir şi Constantin Negruzzi.

Cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile, cum este catalogat de oamenii de seamă ai ţării, profesor universitar şi enciclopedist de mare anvergură, recunoscut şi solicitat de marile Academii şi Universităţi ale Europei să le împărtăşească din cunoştinţele sale (amintim că 47 dintre acestea au ţinut steagul în bernă la aflarea dispariţiei sale), filozof şi istoric („nu poţi să alegi un domeniu din istoria românilor fără să constaţi că Iorga a trecut deja pe acolo şi a tratat tema în mod fundamental“); orator strălucit, nelipsit de la emisiunile de radio (interesant, nu putea conferenţia în lipsa unui public oarecare, motiv pentru care studioul de radio îi asigura un număr de ascultători), patriot şi dascăl dăruit, organizator al „Şcolii de vară“ şi al „Centrului studenţesc cultural“ de la Vălenii de Munte, cu editură şi tipografie proprii, cu mii de participanţi, cu rol major în formarea conştiinţei naţionale şi în definirea idealurilor statului unitar la care visa şi pentru care acţiona (prin „adunarea şi legarea laolaltă a fărâmelor trupului naţional“); scriitor, memorialist, critic literar, dramaturg şi poet, gazetar şi colaborator a numeroase ziare şi reviste, a scris 27.000 de pagini (plasat pe locul 3 sau 4 în lume), a publicat 25.000 de articole de istorie, artă şi popularizare a ştiinţei şi 1.003 cărţi, printre care Istoria Românilor în 10 volume; politician (primul preşedinte al primului Senat al României, Preşedinte al Consiliului de Miniştri), implicat în viaţa social-politică a ţării, într-o perioadă extrem de controversată şi dificilă, membru titular al Academiei Române.

Când ne vom învrednici oare să-l aşezăm, alături de alţi oameni de seamă ai României, în Panteonul României, în umbra Catedralei Mântuirii Neamului, fie şi apelând la formula folosită pentru Ateneu şi actualizată „Daţi un ron pentru panteon!?“.

Ideea unui panteon al ţării există de mai bine de o sută de ani. Modelele nu ne-au lipsit. Italia l-a ridicat încă din 1756, Anglia în 1772, Franţa din 1790. Germania figurează cu o astfel de instituţie din 1842, Ungaria din 1847, Portugalia din 1916, iar Bulgaria (sora noastră în toate rămânerile în urmă ale Europei şi ale lumii) din 1978.

Numai statul nostru, numai România, cu o densitate puţin obişnuită de minţi strălucite zămislite, a rămas de căruţă. Nu fiindcă n-am avut conştiinţa datoriei de împlinit, ci pentru că… fiindcă… deoarece….

În 1992, Dan Toma Dulciu, vicepreşedinte al ASRA (Asociaţia Scriitorilor Români din Austria) relua iniţiativa, cu un document interesant şi documentat (merită citit), adresat guvenrului şi lui Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe. Din păcate, nu s-a întreprins nimic concret.

Abia în anul 2009 (8 iulie) speranţele renăşteau, dincolo de vorbe şi bune intenţii. A fost creat instrumentul necesar, respectiv Fundaţia „Panteonul României“, sub egida Academiei Române şi a altor instituţii de primă mărime. Planul a cunoscut o efervescenţă particulară, mobilizând energii, membri fondatori, priorităţi şi mod de lucru şi candidaţii, trasându-se coordonatele reuşitei apropiate şi (bineînţeles, cu fastul cuvenit) cu acordarea unor Diplome iniţiatorilor.

Fără intervenţia unui COVID justificativ, bunele intenţii s-au poticnit (expresia aparţine chiar domnului preşedinte Ionel Haiduc) odată cu propunerile de amplasare, teren şi alte divergenţe de păreri, care au neantizat orice acţiune concretă.

În 2016, se părea că şansele panteonului naţional renăşteau prin glasul senatorului Sorin Ilieşiu (Dumnezeu să mă ierte dacă PSD nu avea vreun candidat sărac şi curat de pus pe listă) care reitera propunerea ca o iniţiativă (aproape) originală, evaluând întreaga acţiune la 20 de milioane de euro şi enunţând ca certă, sigură şi efectivă, inaugurarea „Panteonului Naţional al României“, la 1 decembrie 2018, cu ocazia Centenarului.

Aţi mai auzit ceva despre Panteon? Dar despre „Cuminţenia pământului“? Despre aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Enescu în ţară şi de alte asemenea?

La urma urmelor, de ce ne-am grăbi, precum Polonia care a edificat propriul panteon de câţiva ani?

Aniversări vom mai avea, iniţiative lăudabile aşijderea, nu se termină lumea dintr-un nimic. Abia se mai adună ceva candidaţi, îi mai prefirăm pe cei deja vizaţi, poate apelând la Agenţia Naţională de Integri….

Nu, nu mai daţi un ron…