Dascălul între catedră și tribună – când școala devine anexă politică

Școala românească nu moare doar din lipsă de resurse sau din reforme eșuate. Moare, încet și sigur, din cauza unei trădări tăcute: abandonul misiunii de către cei care ar trebui să o apere. Iar una dintre cele mai periculoase forme ale acestei trădări este implicarea politică a dascălului, nu ca cetățean lucid, ci ca instrument. Dascălul nu este un om fără opinii. Ar fi chiar periculos să fie așa. Dar între a avea convingeri și a deveni vector de influență politică în școală este o prăpastie morală. În momentul în care profesorul își aduce preferințele politice în cancelarie, în clasă sau în relația cu colegii, școala încetează să mai fie un spațiu al formării și devine un câmp de propagandă mascată.

Să fim sinceri: prea mulți dascăli au schimbat catedra pe culoarele puterii locale.

Nu pentru a schimba sistemul, ci pentru a se adapta lui. Funcții, avantaje, protecții — toate vin la pachet cu tăcerea sau obediența. Iar în acest târg murdar, primul sacrificat este elevul. Pentru că un profesor preocupat de jocuri politice nu mai are timp, energie sau onestitate pentru actul educațional. Mai grav este că această contaminare politică rupe coeziunea echipei. Cancelariile nu mai sunt locuri de dialog profesional, ci devin tabere. Se creează alianțe, suspiciuni, tensiuni. Nu mai contează cine este un profesor bun, ci „de partea cui este”. Într-un asemenea climat, respectul dispare, iar în locul lui apare frica sau oportunismul. Elevii, din nou, simt totul. Poate nu înțeleg mecanismele, dar percep ipocrizia. Văd diferența dintre discurs și comportament.

Învață, fără să li se spună direct, că succesul nu vine din competență, ci din relații.

Că adevărul este negociabil. Că verticalitatea este o slăbiciune. Aici este rana profundă: dascălul care ar trebui să formeze conștiințe libere ajunge, uneori, să reproducă exact mecanismele care le sufocă. Nu, profesorul nu trebuie să fie apolitic în gândire. Dar trebuie să fie riguros în delimitare. Catedra nu este tribună. Elevul nu este public electoral. Școala nu este anexă de partid. Un dascăl adevărat își apără spațiul profesional de orice ingerință care îi poate altera misiunea. El nu negociază educația pentru avantaje personale. Nu își folosește influența pentru a manipula, ci pentru a lumina. Nu își împarte colegii în „ai noștri” și „ai lor”, ci îi caută ca parteneri într-o construcție comună.

Pentru că, în esență, școala nu poate supraviețui într-un climat contaminat de interese.

Iar dacă dascălul își pierde busola morală, nu mai vorbim despre educație, ci despre o formă rafinată de impostură. Poate că a venit momentul ca profesorii să-și pună o întrebare simplă și incomodă: sunt în slujba elevilor sau în slujba unui sistem care îi folosește? Pentru că, între catedră și tribună, nu există echilibru. Există doar alegere.