Dacă e victorie… aşa să fie!

„Minuni în vremea noastră, nu văd a se mai face (din „Toporul şi Pădurea“ a lui Grigore Alexandrescu)

Din tolba cu amintiri: terminasem anul III, şi făceam practica de vară la Spitalul din Piatra Neamţ. Eram un grup mărişor (12-14 colegi), ne luam treaba în serios şi-i mai scuteam pe medici de povara întocmirii foilor de observaţie şi a altor mărunţişuri. Către sfârşitul săptămânii, doctorul Dumitru Ţapov, cunoscut ginecolog, ne întreba dacă nu ne ducem în excursie. Cum spuneam că stăm cam prost cu banii (nu era o minciună), băga amândouă mâinile în buzunarul generos al şorţului pe care-l purta peste halat şi făcea cuvenita corectură : „poftiţi,duceţi-vă să nu vă prind pe aici până luni dimineaţa!“. Ce timpuri!

Aşa am cunoscut Ceahlăul şi lacul de acumulare, Cheile Bicazului, Lacul Roşu, mănăstirile, Cetatea Neamţului şi alte minunate obiective turistice ale Neamţului.

Întorcându-mă la zilele noastre, mărturisesc că de multă vreme n-am mai încercat o stare de satisfacţie particulară. Mai exact din 2009, când Bogdan Aurescu şi echipa lui, reuşeau să „aducă acasă“ (ce splendidă exprimare pentru o ţară!), după dezbateri furtunoase, Insula Şerpilor, prin hotărârea Tribunalului Internaţional de la Haga.

Numai că… nu ştiu cum se face că succesul distinsului diplomat (actual ministru de Externe), intens mediatizat, are ceva dintr-o victorie a la Pyrus*, fiindcă chiar dacă România a sporit în suprafaţă cu aproape zece mii de kilometri pătraţi de apă de mare (cât pe ce să zic… de ploaie !), nimic nu s-a schimbat în statutul insulei. N-am auzit ca administraţia noastră să fi înfipt un par cu o pancartă lămuritoare în pământul ei. Ba aş zice că anexarea Crimeii de către maica Rusie, ne-a adus gard în gard cu tătucul Putin, nu cu Ucraina, cu care împărţeam o frontieră destul de lungă.

Revenind la bucuriile mele, vestea că Judeţul Neamţ a reintrat în drepturile sale asupra Cheilor Bicazului (sper că şi asupra Lacului Roşu), mi-a creat sentimentul dreptăţii şi al împlinirii adevărate. Nu mă îndoiesc că vor exista glasuri destule care vor susţine că este mai puţin important cui revine administrarea teritoriului disputat, dar le las dreptul la opinie.

Ce mă interesează pe mine (sper că administraţia noastră se va afla la înălţime) este ca monumentul natural al Cheilor Bicazului să-şi recapete frumuseţea inegalabilă şi demnitatea cuvenită, prin descotorosirea de monstruoasele magherniţe pentru artizanat din cuprinsul lor.

O spun pe şleau şi apăsat: dacă Prefectura, Consiliul Judeţean şi celelalte instituţii implicate nu vor demola acele odioase cancere de pe obrazul Cheilor şi nu vor interzice, sub aspre sancţiuni, ridicarea altora, înseamnă că au acţionat în dorul lelei şi mai bine le lăsau pe seama conaţionalilor noştri. Aveam cel puţin scuza că minoritarii noştri majoritari mor de dragul patriei comune şi de grija de a face cunoscute şi altora, frumuseţile pământului românesc.

Nu, să fim bineînţeleşi, nu am nimic cu artizanatul şi cu amintirile. Dimpotrivă. Oamenii au nevoie de ele. Dar în limitele bunului simţ, nu alterând drastic şi iremediabil frumuseţea şi măreţia peisajului natural ori simbolurile locului. Cum să să păstrezi o imagine fastuoasă a Cheilor, având în prim plan cunoscutele magherniţe şi nu mai puţin expresia unui folclor îndoielnic?

Mărturisesc că, faţă de agresiunea asta impardonabilă (Dumnezeu să mă ierte dacă greşesc), cu bunăştiinţă şi intenţie pusă în operă, când a fost posibil, am evitat Cheile Bicazului. Ba, atunci când am avut oaspeţi din afara ţării, mi-am cerut iertare pentru ceea ce se petrecea acolo. Cum aş fi făcut şi la Capela Sixtină dacă sub peretele cu „Judecata de Apoi“ a lui Buonarotti ar fi fost o tejghea cu gondole veneţiene din plastic, cu turnul din Pisa sau cu miniatura columnei lui Traian din ghips.

Locul gheretelor cu artizanat şi amintiri este la intrarea şi ieşirea din Chei, fără nicio pierdere pentru meşteşugari, artizani şi negustori. Li se pot aloca spaţii după dorinţă.

Nu e puţin lucru ca Internetul să plaseze, ca valoare mondială, Cheile Bicazului pe locul doi sau trei la această categorie de peisaj, şi noi să ne facem că nici n-ar fi vorba de ţara noastră.

Să nu desconsiderăm aspectele aparent minore, fiindcă avem datoria să păstrăm demnitatea, frumuseţea şi strălucirea meritate acestei bogăţii cu care ne-a dăruit Dumnezeu.

*Victorie cu un preţ atât de mare, încât echivalează cu o pierdere (Pyrus contra romanilor, la Asculum, 276 î.Chr).