Cum se “doare”! Din Spania.

Un bunic cu mîini tremurînde, vlăguite de greutăţile cu care şi-a plătit dreptul de a fi numit tată, proprietar şi cetăţean, îşi şterge ochii în lacrimi. De zeci de ori. De data asta nu şi-i ştergea la fel ca alte dăţi. De data asta îşi ştergea lacrimile în faţa unui cordon de jandarmi tineri, puternici şi reci care îi dăduseră în nas cu gaz lacrimogen. La fel cum dădea bunica cu spray-ul după muşte. Lacrimile se amestecau cu sufletul, cu speranţa şi cu crăpăturile adînci şi minunate ale mîinilor. În ochii roşii puteai citi tot ce le spunea celor din faţa lui. Ochi plini de lecţii. Asta e ţara noastră, ţara lui Papură-Vodă, ţara unde Satan vine zilnic să înveţe chestii noi, o ţară prăduită care încă nu se predă, o ţară unde mulţi se odihnesc cu nesimţire peste istoria nescrisă a copiilor noştri. În bunicul acela, singur, faţă în faţă cu uniformele, aparîndu-se doar cu un dram de viaţă rămas şi o geacă veche, am văzut sufletul României: obosit şi sătul, rupt, sîngerînd, dar încă viu. Eram în bucătărie cînd am văzut pe YouTube imaginea lui. Am izbucnit în lacrimi. Îmi ardeau obrajii. Durere. Atît simţeam. Ca şi cînd aş fi primit lovituri de curele pe inimă. Ţară, ţărişoară…ai rămas o zdreanţă cu miros a busuioc purtată de curajoşi şi de visători peste hainele de mîndru. Dacă ei ies în stradă la peste 80 de ani, tu lasă gazele, cere iertare şi pupă-le mîna: sînt vlăjganii care ne-au construit ţara aia frumoasă pe care o vrem înapoi! Ei sunt eu! Eu sunt bunicul şi copilul meu! Tu cine eşti?

Nota redacţiei: În virtutea dreptului la liberă exprimare Monitorul de Neamţ şi Roman a decis să publice mesajele venite de la cititori referitoare la ceea ce s-a întîmplat pe 10 august. Fără a interveni asupra lor şi în măsura în care sînt formulate într-un limbaj nelicenţios şi nu reprezintă “atac la persoană”. Aceste articole de opinie vor fi publicate în secţiunea “Tribuna nemţenilor” şi reprezintă punctul de vedere al semnatarilor.