Culmea ironiei, Putin grăbeşte intrarea Ucrainei în UE şi în NATO

La ordinul lui Putin, Rusia a declanşat invadarea Ucrainei în ziua de 24 februarie, operaţiune care era programată să se finalizeze în cel mult patru zile.

Au trecut mai mult de patru zile şi “invincibila Armată Rusă” se deplasează orbecăind printre oraşele ucrainiene, nereu?ind să le găsească  din cauza lipsei indicatoarelor rutiere.

Războiul dintre “Rusia Mare” şi “Rusia Mică”, cum era denumită Ucraina încă din timpul Evului Mediu, nu ne devoalează decât un război fratricid între slavii de Est şi slavii de Vest.

Rezistenţa eroică a ucrainienilor demostrează că în cazul în care militarii lui Putin ar ocupa toată Ucraina,  Rusia nu va reuşi  s-o controleze pe termen lung.

Există o vorbă, “cine nu ţine cont de erorile istorice, riscă să le repete”. Istoria ne desluşeşte faptul că pentru omenire, orice război nu este decât un joc de sumă nulă. Ce pierde unul, câştigă celălalt.

Miza războiului din Ucraina este justificată de ambiţia lui Putin, ca această ţară, de la marginea vestică a Imperiulu Rus, să rămână neutră, fără a adera la Uniunea Europeană şi la NATO.

Marţi, 1 martie, în faţa Parlamentului European, Volodimir Zelenski, preşedintele Ucrainei, a prezentat “on line” cererea Ucrainei de aderare la UE. Cu discursul său, patetic declamat, în care a menţionat că nu s-a folosit, nici de notiţe, nici de prompter, Zelenski a reuşit să emoţioneze europarlamentarii, care în final l-au  aplaudat în picioare, preţ de mai mult de un minut.

Preşedintele Zelenski a solicitat ca UE să aprobe aderarea Ucrainei printr-o procedură de urgenţă, nu prin procedura standard, ca în cazul celorlalte ţări central-europene.

Nu putem să nu ne amintim că România a aşteptat timp de zece ani la uşa UE, să i se aprobe aderarea. Nu ştiu dacă aplicarea “procedurii de urgenţă” pentru Ucraina ar trebui să ne provoace vreo frustrare. Dar sigur ne poate bântui părerea de rău că actorul Ion Caramitru nu a vrut să candideze în 1996, pentru a ne fi preşedinte.

Dacă răsfoim istoria, ne amintim că România a fost prima ţară din Europa Centrală, care a dezvoltat relaţii cu Comunitatea Economică Europeană (CEE), încă din 1974.

Deşi în 1997 Comisia Europeană (CE) a luat în discu?ie cererea României de a deveni membră a UE, abia în anul 2000 s-au demarat negocierile de aderare, care au durat şapte ani.

În acei şapte ani, România a trebuit să-şi perfecţioneze jocul de glezne la uşa UE, timp în care a trebuit să se mulţumească doar cu staţionarea sa în zona geopolitică din apropierea Rusiei.

Astăzi, asistăm la eforturile aparent conjugate ale NATO şi ale UE, sub monitorizarea SUA, de a câştiga Ucraina de partea lor, eforturi care doar cu ajutorul lui Putin vor avea succes. În realitate, interesele tuturor acestora nu sunt conjugate, fiecare î?i vrea partea sa.

Diplomaţia UE hibernează ca ursul rus

În plin conflict ruso-ucrainean, ni s-a transmis de la  Bruxelles, prin guriţa cireaşă a Ursulei von de Leyen, că UE se implică direct în rezolvarea crizei respective.

De la prima propoziţie, am fost tentat să cred că, în sfârşit, Bruxelles-ul declanşează arsenalul diplomatic, după lunga perioadă de hibernare, precum cea a ursului rusesc.

Riscam să ne ducem după fentă, dacă nu realizam că diplomaţia europeană preferă să-şi continue hibernarea, întorcându-se pe partea cealaltă, mornăind.

În loc de diplomaţie, Ursula a gândit o soluţie mult mai comodă, cu iz de troc cinic, desfăşurat sub deviza “Arme pentru pace”. În traducere directă, madam Ursula a anunţat mapamondul că “pentru prima dată, Uniunea Europeană va finanţa achiziţia de arme şi echipamente către o ţară atacată”. Prin acest anunţ, UE se angajează să se implice în rezolvarea conflictului, nu prin ridicarea gradului de alertă diplomatică, ci prin ofertă de armament în valoare de 500 de milioane de euro. Deşi suma pare mare, este nesemnificativă în raport cu arsenalul Federaţiei Ruse, precum o picătură de apă pe lângă Marea Neagră.

Gestul Bruxelles-ului pare desprins dintr-o scenetă bufă din perioada filmului mut, în care nişte pompieri de ocazie se zbăteau să stingă focul cu gaz.

Soluţia UE nu este menită să scurteze războiul în Ucraina, ci să-l prelungească până la deznodământ, după zicala “ori moare măgarul, ori moare sultanul”.

Cireaşa de pe tortul păcii, oferit de UE, a pus-o tot doamna Ursula, care promite să se implice total în procedura de integrare urgentă a Ucrainei în Uniunea Europeană. Că i se termină mandatul doamnei şi vrea să aibe şi ea un record la viteza de integrare.

Ce poate obţine Putin?

Trecându-şi trupele peste graniţa cu Ucraina, Vladimir Putin a reuşit să iniţieze cel puţin două obiective notabile, pe care nu le-a prevăzut.

În primul rând, în loc să obţină divizarea Uniunii Europene, începută cu Brexitul, a reuşit ca ţările Europei să fie mai unite ca niciodată, aliniate la aceeaşi politică antirusă.

În al doilea rând, Putin a reuşit ca proiectul integrării Ucrainei în UE să fie scos din sertarul de jos şi supus unei rezolvări “în procedură de urgenţă”. O astfel de integrare ar fi durat mult şi bine,dacă Putin nu dădea ordinul de atac.

Războiul din Ucraina, dar şi sancţiunile aplicate Rusiei, nu pot avea doar repercursiuni locale. Acest război, precum şi sancţiunile aplicate Rusiei, vor afecta întreaga economie a lumii.

Sancţiunile aplicate Rusiei nu vor submina numai economia acesteia, pentru a demonstra astfel lumii şubrezenia unui sistem dictatorial.

În aceeaşi măsură, dacă nu mai mult, vor fi subminate şi sistemele democratice, fiind dată peste cap ordinea mondială stabilită în 1991, la sfârşitul Războiului Rece. Astfel, încrederea globală, statuată destul de greu, este aruncată în aer, atât datorită acţiunilor nesăbuite ale Rusiei cât şi acţiunilor nechibzuite ale Occidentului.

Toate acestea se petrec în contextul în care o serie de puteri nucleare contestă public, atât îndelungata dominaţie globală a Statelor Unite, cât şi Ordinea Mondială dominată doar de  Occident. Un Occident care acum crede că Putin poate fi înlăturat doar prin demonizare.

Precendentul KOSOVO

Există multe similitudini între evenimentele din Ucraina şi cele din KOSOVO, care ar trebui să impună Rusiei, SUA şi NATO să mediteze îndelung asupra soluţiei “dialogului”, ca fiind singura soluţie viabilă.

Războiul din fosta Iugoslavie a fost declanşat în urma acţiunilor UCK, acea mişcare separatistă albaneză, care a fost declarată şi de către ONU ca fiind “extremistă şi teroristă”.

Pe 30 ianuarie 1999, NATO a lansat Iugoslaviei avertismentul “stabiliţi pacea, ori vă bombardăm”.

În 24 martie 1999, NATO a început campania de bombardare a Serbiei, operaţiune realizată cu 1000 de avioane.

Guvernul SUA  a acordat sprijin direct mişcării UCK prin intermediul CIA, pentru destabilizarea Serbiei.

Atunci, cei din NATO, surprinşi de dârzenia sârbilor, au continuat bombardamentele timp de zece săptămâni.

Bombardamentele NATO  asupra Serbiei au fost condamnate de ONU. Mai ales pentru faptul că Statutul NATO nu autorizează implicarea acestei alianţe în state care nu sunt membre NATO, cum era Iugoslavia.

În iunie 1999 armata sârbă, condusă de Miloşevici, s-a retras.

Cu toate că Miloşevici a fost condamnat pentru crime împotriva umanităţii, sârbii îl consideră eroul lor şi au rămas cu suficiente resentimente faţă de statele NATO, care s-au implicat în bombardarea Serbiei.

Până în 1999, România era sigură că are doi vecini prieteni, Marea Neagră şi Serbia. După ce Preşedintele României, Emil Constantinescu, a permis bombardierelor americane să decoleze de pe aeroportul Timişoarei, pentru a bombarda Belgradul, am rămas numai cu prietenul Marea Neagră.

Astăzi, când Marea Neagră s-a aglomerat cu vasele militare ale Rusiei şi NATO, nu mai putem conta nici pe prietenia acesteia.

După 22 de ani de aşa-zisă pace, făurită de NATO, tensiunile dintre KOSOVO şi Serbia  sunt încă la cote înalte. Oficialii declară că în fosta Iugoslavie, singura soluţie este dialogul.