Cu Ticu Lăcătuşu, pe Everest, amintiri de acum vreo trei decenii. „Niciun vârf nu a fost «vârful vieţii mele»“

■ Ticu Lăcătuşu a fost primul român care a reuşit să urce pe cel mai înalt vârf al Terrei ■ se petrecea pe 17 mai 1995, la ora 13.45 ■ „Ce am avut a fost suficient pentru a urca Everestul: motivaţie, spirit de aventură, fair-play şi un dram de noroc“, a consemnat, pe Facebook, alpinistul pietrean ■

Au trecut aproape trei decenii de când pietreanul Constantin (Ticu) Lăcătuşu, punea piciorul pe „Acoperişul lumii“, acest lucru consemnându-se pe 17 mai 1995, la ora 13.45. Dincolo de acestă performanţă, pe 29 mai 2023 s-au împlinit 70 de ani de când Edmund Hillary, un alpinist din Noua Zeelandă, alături de şerpaşul Norgay Tenzing, a atins Chomolungma, 8.848 de metri, pe 29 mai 1953, la ora 11.30.

Cei doi, Hillary şi Lăcătuşu, s-au şi cunoscut cu ani în urmă, la o gală mondială a alpiniștilor. Ajuns la 62 de ani, primul român care a ajuns pe „Acoperişul lumii“ nu poate sta departe de munţi. A fost custodele Parcului Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş, se ocupă de cunoascuta Via Ferrata Astragalus (traseu montan de înălţime), predă lecţii de alpinism şi organizează expediţii în Nepal pentru pasionații acestui sport dur. Îşi aminteşte despre ce a fost într-un trecut nu prea îndepărtat și, normal, ascensiunea pe cel mai înalt vârf din lume:

„Parcă a fost ieri… Dar au trecut 28 de ani ! Într-o zi de 17 mai, tricolorul a ajuns pentru prima dată pe cel mai înalt vârf al Terrei, Everest. În acea zi au mai urcat alţi 5 alpinişti, niciun şerpas, pe ruta nordică, dinspre Tibet. Printre cei victorioşi s-a numărat şi kazahul Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpinişti de altitudine din întreaga istorie a alpinismului, dispărut într-o avalanşă pe Annapurna“.

Alpinistul pietrean a mai scris, pe pagina de socializare, că a mers cu el până la 8.550 de metri. Acolo au făcut o pauză mai lungă, împreună cu singurul şerpaş care plecase de la ultima tabără. Un alpinist american era epuizat şi avea nevoie de ajutor. Iar şerpaşul, Chuldim Temba, a coborât cu Toni Tonsing înapoi la tabăra de bază. Americanul supravieţuise unei nopţi de groază, rezistând miraculos.

Lăcătuşu a mai spus că nu era din expediţia lor, dar că atunci încă exista fair-play, chiar şi la acea altitudine. Cu un an în urmă, pietreanul renunţase la vârf, pentru a asista un neo-zeelandez aflat în stare critică, după ce, cu o zi înainte, oprise dintr-o cădere fatală un canadian.

„Toate încercările adunate fac povestea completă“

Cât despre ascensiunea pe Everest, iată ce a consemnat Ticu Lăcătuşu: „Aproape de piramida finală, m-am întâlnit cu Anatoli. A observat că nu am masca de oxigen şi mi-a spus: „«No oxygen? Very difficult!”. Planul meu era să urc integral fără oxigen suplimentar. Am stat însă la peste 8.250 de metri, 3 zile şi 3 nopţi consecutive, dintre care două înainte de vârf, datorită vremii proaste.

În aşa numita «zonă a morţii» organismul uman este la limita sa. Fiecare zi şi chiar fiecare oră petrecute acolo fără oxigen artificial te apropie inevitabil de graniţa acestei lumi. Înainte plecării spre vârf de la ultima tabără era un ger tăios. Un coleg francez a renunţat. Am decis să iau cu mine ceva oxigen, o treime din necesarul obişnuit pentru ruta dus-întors. Mi-a ajuns doar 350 de metri, până la Second Step (8.600 m), la circa 5-6 ore de vârf.

Am continuat «fără», reintrând brusc în condiţiile normale, un adevărat şoc pentru organism. Făceam 2-3 paşi, urmaţi de 5-10 secunde pauză. Ultima pantă a piramidei finale era acoperită de un strat de zăpadă proaspătă, adâncă şi instabilă. Nicio coardă fixă. Pe vârf însă, totul era îngheţat. Urcuşul ce părea interminabil se sfârşise. Priveam ca din avion spre versantul opus, nepalez“.

Ticu Lăcătuşu a detaliat şi despre fotografiile făcute pe Everest, unele autoportret, altele spre cele patru zări, până ce bateriile aparatului au cedat. În ţară, unii „cârcotaşi“, după cum i-a numit geologul din Piatra Neamţ, au spus că nu sunt poze de pe vârf. Dar ele există sub formă de diapozitive şi nu imagini digitale prelucrate, pentru simplul motiv că, în 1995, nu erau aparate foto digitale.

„Aşa cum, habar n-aveam de e-mail, internet sau Facebook. Dar ce am avut a fost suficient pentru a urca Everestul: motivaţie, spirit de aventură, fair-play şi un dram de noroc. Niciun vârf nu a fost «vârful vieţii mele», toate încercările adunate fac povestea completă. Mai importantă decât momentele (unice!) petrecute pe un vârf este ascensiunea în sine, calea pe care o descoperim continuu în lumea fascinantă a munţilor şi – de ce nu?, a vieţii, cu urcuşuri şi coborâşurile inevitabile“.

Cu ani în urmă, Lăcătuşu reuşea o altă premieră pentru România. A dus la capăt un proiect ce a presupus ascensiunea pe cele mai înalte vârfuri de pe cele şapte continente ale Terrei. Şi în aceste expediţii a avut experienţe unice. A urcat pe Elbrus – 5.642 de metri, Kilimanjaro – 5.895 de metri sau Everest – 8.848 de metri. Acestor piscuri li se alătură Aconcagua – 6.962 de metri McKinley – 6.194 m, Puncak Jaya – 4.884 şi Vinson 4.897 de metri. Și, în postarea de pe Facebook, n-a uitat să mulțumească firmei RIFIL, una care l-a susținut la realizarea performanțelor.