Cu tancul…

Mărturisesc că, nu de mult, mi-a făcut plăcere să recitesc romanul De veghe în lanul de.. secară*. Deşi scris în urmă cu aproape 70 de ani, trăirile eroului Holden Caulfield, sunt şi rămân aceleaşi cu ale tuturor tinerilor gata să ia în piept viaţa. Şi chiar dacă societatea de astăzi nu mai seamănă cu cea din vremea lui, important este să reţinem că nimic din ce se află şi se întâmplă în jurul nostru, bun sau rău, nu trebuie nesocotit şi dispreţuit, în încerarea de a ne înscrie în numeroasele meandre, stavile şi tentaţii ale drumurilor vieţii.

Mărturisesc că rândurile de mai jos nu izvorăsc din dorinţa de a scrie o cronică literară sau de viaţă şi că apropierea de titlul cărţii amintite mi-a fost prilejuită de starea de uluire şi nu mai puţin de evidentă îngrijorare la vederea tancurilor (americane, nu ale unei organizaţii teroriste) călcând brazdele unor culturi agricole de sute de hectare. Care, bine mersi, puteau fi foarte bine zone locuite, dar tancul nu ştie să facă abstracţie.

Avalanşa întrebărilor nu m-a ocolit. Tanchistul nu este un conducător auto oarecare, care mai „muşcă“ cu şenila lui un metru de margine de teren. Vizibilitatea lui este limitată de o vizetă îngustă şi se orientează după alte coordonate.

A fost o glumă de genul „camerei ascunse“? Se poate vorbi de o simplă eroare? Oare aşa de tare să fi decăzut armata celei mai puternice naţiuni a lumii încât să nu ştie de unde porneşte şi unde vrea să ajungă? Ori dispreţul să fie instrumentul cu care o societate care se pretinde model de democraţie, ne taxează şi ne tratează, ca şi când a aterizat în pustiu ori pe lună? Nu cumva alte judecăţi şi tâlcuri trebuie să-ţi facă loc pe câmpul judecăţii noastre? Nu cine ştie ce dedesubturi şi scenarii (în care suntem mari maeştri) ne-au împins către acţiuni defăimătoare şi compromiţătoare?

Altfel cum să-mi închipui că omul cu rotitul şenilelor să fi pornit năuc la drum, gândind că o să se descurce el cumva, că doar e american? Şi dacă acum, când este vorba doar de simple exerciţii se pot petrece asemenea lucruri, de gravitate excepţională pentru armată, oare ce s-ar întâmpla într-o situaţie reală?!?

Tare mă tem că vajnica noastră armată sau ce-a mai rămas din ea are mari lacune în organizare şi pregătire şi că vorba veche „cu cât mai multă sudoare va curge pe câmpul de pregătire, cu atât mai puţini morţi vor fi pe câmpul de luptă“, s-a degradat dacă nu cumva a fost interzisă din aria militară.

Nu sunt întrebări şi vorbe de clacă. Ba un general în rezervă, ne întăreşte în argumentele de mai sus, într-o emisiune TV, oferindu- ne explicaţiile de ordin tehnic şi logistic ale erorii. Înaltul ofiţer ştie ce spune. Dar nu întârzie să arate că asemenea derapaje nu sunt o noutate, că ele s-au mai produs şi cu alte ocazii, dar că măsurile reparatorii nu şi-au intrat în rol şi au fost tratate la modul poetic. Că echipamentele folosite sunt ultraperformante numai pe hârtie şi că… „la noi, generalii joacă şah în Cişmigiu, nu-i foloseşte lumea pentru problemele astea“.

Altfel, cum să accepţi derularea unui exerciţiu militar de amploare, fără să avizezi populaţia din zonă de ce urmează să se petreacă în vatra ei? Cum să nu verifici calitatea echipamentelor înainte de exerciţiu? Cum să admiţi o eroare de orientare, oricând posibilă, nedecelată la timp, în plină lumină a zilei, înainte de a sacrifica sute de hectare de teren cultivat?

Sigur, nu am nici o îndoială că oamenii îşi vor primi despăgubirile cuvenite (unii vor saluta asemenea întâmplare), dar realităţile nu pot fi escamotate şi nici întrebările evitate. Se vor găsi oare vinovaţii? Se vor lua măsurile necesare pentru preîntâmpinarea altor şi altor erori posibile? Sau vom merge înainte, senini şi cu epoleţii strălucind în soare, dând vina pe diavolul care nu e aşa de negru? Tare mă tem că da.

* Bestseller al americanului J.D. Salinger, apărut în 1951

Virgil RĂZEŞU – Piatra Neamţ