Cu mască sau fără mască? Acasă sau în stradă?

Mărturisesc de la bun început, halal debut de editorial, că nu am încă răspuns la întrebările din titlu. De câteva zile întrebările îmi zumzăie în cap şi… nimic. Nici un răspuns. Adică unul sincer, personal şi argumentat măcar emoţional, dacă nu raţional, nu indus de manipulările care colcăie printre noi mai ceva decât “covidul”. Nae Ionescu spunea că orice articol de opinie trebuie să pornească de la prezentarea faptelor şi abia apoi autorul să-şi exprime opiniile. Aşadar mă întorc la fapte.

Sunt în România anului 2020. Un nenorocit de virus face ravagii în toată lumea. Sfarmă şi distorsionează tot ceea ce numeam “viaţă de zi cu zi”. Prăbuşeşte economii, bagă oameni în şomaj, îi “arestează la domiciliu”, îi lasă “pe-afară” doar cu nişte botniţe sau dacă vreţi măşti care ne transformă în nişte anonimi perfecţi. Adică în nişte “nimeni”. Chiar deunăzi m-am întîlnit cu un cunoscut pe scările unei instituţii, l-am salutat, deşi nu eram sigur că e el, şi, pînă nu ne-am dat jos botniţele, nu ne-am recunoscut “pe bune”. Stânjeniţi de situaţie, am dat să ne strângem mâna, dar ne-am amintit la jumătatea gestului că nici asta nu e recomandat. Ne-am lovit stângaci pumnii într-un simulacru de salut care mai mult ne-a îndepărtat. Ne-am bus botniţele la loc şi am plecat. Doi “nimeni” fiecare pe drumul lui.

Copiii nu mai merg la şcoală. Stau acasă şi simulează lecţii on-line. Simulează. Şi ei. Şi educatorii şi noi, părinţii. Că nu avem alternativă. Află şi guvernanţii că lecţii on-line nu se pot face fără tablete şi internet şi că mulţi copii nu au în România lui douăzeci douăzeci veceu în casă sau în şcoală darămite acces la NET şi la tabletă. Dau (în scârbă sau cu mărinimie?!) câteva tablete şi promit că va ajunge NET-ul acolo unde până mai ieri nu intra nici vidanja.

Nimeni nu mai e bolnav de altceva decât de COVID. Sau dacă e, nu spune. De frică să nu ajungă la spital şi să ia COVID. Sau pentru că, şi dacă ar spune, n-ar rezolva nimic, ar trebui să meargă la zeci de kilometri de casă pentru un banal consult. Aşa că mai bine mori “sănătos” la tine acasă. Cică dacă eşti declarat ca omorât de COVID mai şi încasează nişte bani cei care rămân după tine. Măcar atât. O fi vreun alt fel de asigurare. Asigurare de pandemie.

Guvernanţii, plini de privilegii şi pensii speciale, se plâng că nu au lege să-i ţină pe “covidoşi” în spitale sau în carantină ori izolare. Fac o lege care, la limită, le permite să ne confişte tot. Libertate, bunuri, tot. Pot confisca orice. Mai puţin virusul. Ăla ni-l lasă nouă. Chiar şi cu aşa halal de lege, se împiedică şi cad cu ea pe scări în Parlament. Le ia zile întregi să se ridice şi între timp Europa ne pune în ţarc. E mai uşor să numeri ţările care nu ne vor pe motiv că suntem ciumaţi, scuzaţi, suspecţi de COVID, decât cele care ne mai primesc fără restricţii. Ce bine că suntem în UE, nu-i aşa? Am plătit cu mai toate resursele ţării să ajungem în douăzeci douăzeci să fim cei dintâi dintre carantinaţii Europei. Crapă bulgarii de necaz că le-am luat-o şi noi înainte la ceva…

Acestea sunt doar câteva fapte. Mai sunt şi altele care întregesc imaginea apocaliptică. Ei bine, undeva, în tot acest tablou demn de “peniţa” lui Dante, sunt şi eu cu întrebările mele: Cu mască sau fără? Aş zice cu mască pentru că nu vreau să se prelungească infernul despre care am scris mai sus. Vreau să ne păstrăm locurile de muncă, vreau ca ai noştri copii să meargă la şcoală, nu să simuleze educaţia on-line sau oricum altfel, vreau ca ai noştri părinţi să poată merge la spital şi să primească îngrijiri medicale ori de câte ori au nevoie. Pentru că vârsta îi încearcă şi au, alt termen pe care l-am învăţat în vreme de pandemie, comorbidităţi. Adică pot muri oricând dacă n-avem grijă de ei.

Dar parcă tot mai tare aş vrea fără mască pentru că… la dracu’, cui îi place botniţa? Şi dacă tot dau jos botniţa, de frustrare şi de disperare, nu precum politicienii care îşi dau jos masca doar ca să soarbă mai uşor băuturi fine la paranghelii, de ce să merg doar de acasă la serviciu şi înapoi, de ce să nu ies şi în stradă? Să-mi ţip necazul, nemulţumirea, frustrarea?

Încă nu am un răspuns, aşa cum spuneam, la întrebările din titlu. Încă mai port mască, deşi o urăsc, şi scriu acest text de acasă. Deşi inima îmi e pe baricade ca de fiecare dată când am simţit că suntem călcaţi în picioare şi viitorul nostru e amanetat de nişte incapabili care sunt interesaţi doar dacă fundul lor va mai încălzi mâine nişte jilţuri pe la Guvern sau Parlament. Iar pentru noi şi ai noştri nu fac nimic. Încă sunt acasă şi încă mai port mască, dar nu cred că va mai dura mult. Simt că mă ia cu febră, cu nervi şi că îmi creşte tensiunea. Şi ştiu sigur că nu e de la COVID. Azi sunt acasă şi port mască, dar, dacă nu îşi vin în fire onor aleşii noştri, mâine sunt sigur în stradă. Cu mască cu tot.