Cu bisturiul în carne vie (poem în proză). Cronica Pisălogului

Constantin Bîrjoveanu (26 martie 1934 – 18 martie 2000), scriitor, pictor, caricaturist şi vorbitor de esperanto, dădea viaţă, în urmă cu două decenii şi ceva unor tablete umoristice publicate în hebdomadarul vremii, Gazeta de Roman. În numărul de astăzi iată una dintre cele mai reușite „cronicuţe“ în care „Pisălogul“ foloseşte stilul metaforic care l-a consacrat, ca pretext pentru a face un rechizitoriu sever societății românești, îmbătrânită în rele. Autorul compară îmbogățiții tuturor timpurilor cu lăcustele, care părăduiesc, totul distrugând orice urmă de viață. Nu este menajat nimeni, dar mai ales profitorii din toate timpurile, pe care-i vede ca pe „Mântuitori de vorbe dulci ca mierea”, care reușesc să parvină prin lingușire și ipocrizie. Ei fac parte dintre cei care „Poartă crucea în sân și pe dracul în spate!”, zicală românescă ce întruchipează lipsa totală de scrupule în atingerea unor scopuri meschine. Autorul nu se sfiește să vorbească deschis despre jaf și nedreptate. Pornind de la primul vers al poemului „1907” a lui Alexandru Vlahuță: „Minciuna stă cu Regele la masă”, Pisălogul face aluzie la arsenalul de mijloace politicianiste ce reușesc să îmbrobodească poporul care, îmbătat de promisiuni, face alegeri proaste de oameni străini de neam și țară, străini de credință, de valorile morale creștine. Omul de rând dovedește, crede Pisălogul, credulitate și iresponsabilitate, în  tradiția „sfintei nepăsări” românești. Corupția e asemuită cu un buboi purulent și vechi. Soluția unui bisturiu tocit, care mai mult rupe decât taie, e considerată de autor ineficientă în stârpirea buboiului corupției din societatea românească. Uimitoare actualitatea unei asemenea tablete!

În decursul veacurilor, din toate părțile, vânturi năpraznice, nu cu alai de frunze moarte, ori cu cristale de gheață, ci cu luciri de săbii, de iatagane și, mai recent de baionete, ne-au bântuit, doborând uneori copaci mari, la umbra cărora domnise traiul tihnit dar neizbutind să urnească ierburile, care s-au plecat dar nu s-au frânt.

Și aceste vânturi au târâit după ele valuri de lăcuste flămânde, de toate culorile, care au vlăguit pământul și au învățat unde să-și fixeze ventuzele tentaculelor pe caracatițile autohtone, pe acele butii fără fund, cu tricolorul pe braț și în buzunare cu broșuri din care reieșea că numai ce-i străin e bun, pe acei mântuitori de vorbe dulci ca mierea, ce purtau crucea în sân și pe dracu în spate, negri la suflet ca noaptea ce ne-a fost impusă.

Și aceste lăcuste și caracatițe au lăsat pe pământul țării și în sufletele oamenilor răni adânci, uneori cronice, alteori mortale și adesea incurabile. Jaf, nedreptate, închisoare, minciună. Apropo de faptul că „Minciuna stă cu Regele la masă” nu mai vorbește nimeni, nu pentru că nu se știe cu cine ia masa Majestatea Sa, ci pentru că de când suntem republică, Minciuna și-a găsit și alți comeseni, mult mai numeroși.

Și toți aceștia, aplaudați la început și găsiți plini de cusururi după, și-au făcut supraplinul din rodul muncii mele, din rodul muncii tale, ba chiar s-au năpustit și boaite nechemate, cum vin hienele la gazela vânată de leoaică. Și rănile s-au adâncit mereu și se adâncesc încă. Mai rău: supurează! Oameni care împărtășesc durerea celor mulți, încearcă să lecuiască țara asta anemiată, cum îi duce mintea și capul, dar în fața unor rele necunoscute până acum, metodele empirice se arată neputincioase.

Se încearcă o intervenție chirurgicală, cu un bisturiu care mai mult rupe decât taie, intervenție foarte dureroasă, care se face fără o anestezie prealabilă și fără terapie care să scoată în primul rând infecția, să estompeze crampele pricinuite de foame, durerile de cap pricinuite de lipsuri, febra musculară pricinuită de drumurile lungi, bătute, în căutarea unui loc de muncă și care, în final, să evite căderea părului, pricinuită de faptul că, atunci când are griji, omul se sarpină în cap.

După unii cu această intervenție, se adâncesc rănile deja adânci, în speranța că se va scoate nu un profil imediat cu care să se bage unora seu în carne grasă, ci țâțâna coaptă a unui buboi vechi. Se va reuși oare? Tot ce știm este că starea postoperatorie a zeci de mii de români va fi jalnică:regim alimentar sever, pe o perioadă nelimitată. Și ca să-mi închei poemul: copacii poate vor supraviețui. Dar ierburile?

Nota Redacției: Rubrică sponsorizată de consilierul PMP, Sorin Dumitru Cazan