Cu „Bike-Sharing”, primăria continuă lista proiectelor eşuate

Primăria Piatra Neamţ se poate „mândri” cu o lungă listă de proiecte eşuate, în perioada ultimilor 30 de ani. La fiecare rundă de alegeri locale au fost lansate noi şi noi proiecte, toate menite să asigure supravieţuirea liberalismului între zidurile primăriei.

Costurile acestor proiecte eşuate au fost aşa de mari, încât Primăria a fost împinsă până în pragul falimentului, urmând a fi vândută până şi clădirea sa, unul din recordurile de pomină ale administraţiei liberale nemţene.

Majoritatea proiectelor şi-au ratat scopul declarat, acela de a transforma municipiul într-un ambiţios obiectiv turistic, pentru a compensa dezindustrializarea capitalistă, care a urmat industrializării socialiste. Câte astfel de proiecte au eşuat, tot atâţia bani s-au irosit pe fantasmagoriile unor primari şi consilieri locali, cu care ne-am pricopsit după 1990.

Bineînţeles că banii nu proveneau din buzunarele lor, ci a contribuabililor, păcăliți ca la „alba-neagra” de caracterul de „utilitate publică” a obiectivelor promise electoral, care s-au dovedit oneroase afaceri. Pentru toate aceste obiective, s-au tăiat cu fast kilometri de panglici, de către aceşti aleşi locali, care plini de importanță şi-au arogat pretenţia de a primi noi mandate din partea pietrenilor.

Fiind mai ferită la vedere, a fost preferată, ca incubator de afaceri oneroase, zona Trei Coline din Parcul Cozla. În proximitatea acestei zone s-au prăduit banii noştri pe construirea unui mare hotel, a unui igluu imens, a unui restaurant, a pârtiei de schi, dotată cu iluminat nocturn, cu tunuri de zăpadă artificială şi cu telescaun, a unei telegondole, a unei platforme belvedere, dotată cu nişte spaţii comerciale şi cu un drum de acces spre zonă.

Cu excepţia Telegondolei, toate aceste obiective zac în nefolosinţă, aşteptându-şi cu stoicism casarea. Acum, după mai bine de 15 ani de la tăierile de panglici, se dovedeşte că singura utilitate a acestor obiective turistice a fost să asigure contracte grase pentru clientela de partid, constituită din antreprenori şi subantreprenori, contracte care conţineau clauze implicite privind parandărătul şi finanţarea campaniei electorale a aleşilor.

Cu excepţia drumului de acces spre Trei Coline, niciunul dintre proiectele eşuate nu a beneficiat de atenţia vreunui primar succesor, fiind considerate vaci sterpe. Ar fi interesant să se efectueze un sondaj, pentru a afla câţi dintre pietreni ştiu, direct sau din auzite, despre ceea ce pe drept s-ar putea numi „Muzeul în aer liber al proiectelor eşuate”, piesa de rezistenţă a Parcului Cozla, alături de Grădina Publică, ce va să fie.

Ca un gest de respect faţă de pietreni, Primăria sau Consiliul Local, ar trebui să îi informeze pe larg, și mai des, în legătură cu ce s-a întâmplat şi urmează să se întâmple cu aceste obiective, aşa zis „turistice”. Încerc, ca o provocare, să prezint eu o succintă fișă tehnică a acestor obiective ratate.

Telegondola a fost inaugurată la data de 15 februarie 2008. A costat colosala sumă de 14 milioane de euro, bani plătiți integral de noi. Proiectul a fost respins de la o finanţare europeană, fiind declarat fantezist. Telegondola a fost proiectată să transporte 1.200 de persoane pe oră, justificându-se cu fluxul mare de turişti coborâţi din trenuri, trenuri care s-au rărit substanţial şi odată cu ele şi turiştii.

Acum, turiştii ocazionali, care mai rătăcesc prin cele 22 telegondole, nu asigură firmei decât sarea la scrumbie, firma intrând acum doi ani în insolvență. Am fost printre pietrenii care au pledat ca Primăria să achite din banii noştri datoriile firmei, pentru a nu fi vândută clădirea staţiei de pornire din Gară. Cu doi ani în urmă, Telegondola a riscat să devină un morman de fiare vechi, din care nişte întreprinzători isteţi să-şi scoată cheltuielile, bașca profitul.

Convingerea mea este că Telegondola va rămâne crucea ce o avem de dus, delegând Primăria să umble la banii noştri pentru a o subvenţiona în continuare, deoarece caracterul profitabil al activităţii acesteia s-a pierdut demult pe drum. Pârtia de schi, modernizată de prin 2007, era cât pe ce să devină un real obiectiv turistic, dacă mai avea şi zăpadă.

Au existat de la început observaţii că poziţia pârtiei pe versantul estic al Cozlei nu asigură zăpada necesară nici pentru un minisezon. Cele cinci tunuri de zăpadă artificială au dispărut de mult, nu se ştie pe unde, instalaţia de apă a rămas îngropată, dacă nu o fi crăpat, din iluminatul nocturn au rămas numai stâlpii, iar plasele de protecţie de pe laturi flutură flenduri în vânt.

Piesa de rezistenţă a pârtiei de schi, menită să asigure urcarea unui flux de schiori, dar şi a doritorilor de atracţii pe Trei Coline, a fost Telescaunul. Spun că a fost, deoarece acesta zace în nemişcare de ani de zile, ruginind sârguincios. Cu atât mai mult, cu cât din iarna lui 2019, pârtia de schi nu mai este animată decât de câţiva fanatici, dispuşi să urce circa un kilometru cu schiurile în spate, şi să afle astfel cum era pârtia pe vremea profesorului Vladimir Lașcu, prin anii 50-60 ai secolului trecut.

Telescaunul, inaugurat în iarna 2007-2008, a fost proiectat să transporte 1793 persoane pe oră, dar nu a transportat atâtea persoane nici în cei peste 15 ani de existenţă, aşa că i s-a tăiat curentul pentru economii. Funcţionarea Telescaunului nu este condiţionată de prezenţa zăpezii pe pârtie. Acesta ar putea funcţiona în toate anotimpurile anului, stimulând astfel turismul în Parcul Cozla.

Marea clădire a hotelului, de lângă staţia terminus a Telegondolei, are clienţi doar huhurezii, care zboară nestingheriţi prin geamurile sparte. Igluul, care promitea cu ani în urma să devină unul din principalele haburi de evenimente, se află într-o stare deplorabilă, ce impune desfiinţarea lui grabnică, altfel o va face o vântoasă mai puternică. Restaurantul care a funcţionat o vreme, putrezeşte în tihnă, aşteptând stoic momentul prăbuşirii în vale.

Cele 2-3 crâşmuliţe de sub terasa Belvedere, unde se poate sorbi o bere, o cafea, sau mânca un cremvuști cu muştar, funcţionează cu program redus, din lipsă de turişti. Activitatea lor pare mai mult un pretext de acoperire a altor îndeletniciri, mult mai pidosnice, decât ale unei activităţi rentabile.

Drumul de acces spre Trei Coline, proiectat acum 15 ani să devină carosabil, a fost abandonat din cauză de DNA. Astăzi, datorită meritului primarului Carabelea, lucrările de finalizare a drumului au fost reluate, pentru a asigura fluxul automobilelor până sus. Pe drumul devenit carosabil, cu toate atributele, turiştii pedeștri devin utilizatori de rang inferior, faţă de turiştii pe roţi, lucru scăpat din vedere de administraţia locală.

Pentru turiştii pe roţi (auto, moto şi biciclete), fostul primar Nicu Albu, creatorul Parcului Cozla, nu a realizat căi de acces, în schimb, pentru turiştii pedeștri a amenajat o reţea de trasee spre vârf, care au dispărut în ani sub invazia vegetaţiei sau sub aluviuni şi odată cu ele turismul montan. Bariera montată, care interzice accesul auto mai sus de Cercul Gospodinelor, spre Trei Coline, va trebui deschisă, pentru a se putea justifica finanţarea drumului carosabil.

Deşi accesul turiştilor pe Cozla a fost proiectat să fie asigurat pe trei căi, cu Telegondola, cu Telescaunul şi pe drumul de acces, motivaţia turiștilor ajunşi sus nu se poate limita la făcutul pozelor cu Ceahlăul sau cu Lacul Bâtca Doamnei, de pe Terasa Belvedere. Pentru persoanele vârstnice, singurul mijloc de acces rapid şi ieftin ar fi Telescaunul, dar acesta zace în nemişcare, pentru a nu face concurenţă Telegondolei.

Cu Telescaunul, foarte multe persoane, inclusiv cele vârstnice, ar urca până sus, preferând un picnic la iarbă verde, o bere şi mici la vreo crâşmuliţă, sau o plimbare reconfortantă până la Trei Căldări. Degeaba promite primarul Carabelea, că zona respectivă va fi populată cu personaje ale lui Ion Creangă, cioplite în buşteni, pentru a atrage persoanele cu copii sau nepoţi să le viziteze, dacă Telescaunul nu se repune în funcţiune.

Îmi închei pledoaria, atrăgând atenţia pietrenilor că se apropie campania electorală şi să fie atenţi la proiectele care ni se promit. Că prea multe dintre proiectele care ni s-au promis, deşi ne-au constat bani grei, acum se află pe lista proiectelor eșuate, a căror costuri nu pot fi recuperate din vânzarea fierului vechi.

Ni se pregăteşte un nou eșec – Proiectul Bike-Sharing

În șiragul proiectelor eșuate ale administraţiei locale din Piatra Neamţ, se adaugă recent un nou proiect, denumit pompos Sistemul Bike-Sharing. „Bike-Sharing” este un concept importat în România de către unii din mediile cosmopolite, cărora le cam pute limba română.

În literatura de specialitate, acest concept este definit ca „partajarea bicicletei”, după cum există „partajarea autoturismului” sau „partajarea trotinetei electrice”. Partajarea unui vehicul presupune utilizarea unui astfel de mijloc de transport, care este pus la dispoziţie prin închiriere.

Totalitatea vehiculelor de transport persoane, utilizate prin orice formă de închiriere, formează „sistemul de vechicule partajate”, care sunt parte a „Sistemului de transport public de persoane”. Aşa-zisul „sistem Bike-Sharing” este un caz particular al „sistemului de biciclete partajate”.

În cazul „Bike-Sharing”, nu poţi obţine bicicleta din locul în care ai nevoie de ea şi nu te poţi debarasa de ea în locul în care nu mai ai nevoie de ea. Nu suntem în cazul trotinetelor electrice, pe care le putem lua de pe unde le găsim şi le putem abandona prin boscheţi sau de-a latul trotuarelor.

Sistemul Bike-Sharing a fost introdus pe uşa din dos în Planul de Mobilitate Urbană, pe lângă achiziţionarea celor 41 de autobuze electrice, cu care primarul Andrei Carabelea vrea să-şi înscrie candidatura pentru un posibil Oscare acordat pentru „cel mai verde oraş din Europa”.

Pretextul proiectului cu Bike-Sharing este faptul că implementarea acestui sistem ne este prezentat ca o mare pleașcă, deoarece se realizează din fonduri europene, în valoare de 12 milioane de lei (2,4 milioane euro). Sistemul „Bike-Sharing” este inclus într-un program mulat până la confundare cu conceptul progresist şi utopic privind „Oraşul de 15 minute” lansat mascat în Piatra Neamţ sub pretextul Mobilităţii Urbane Durabile.

Infrastructura „Sistemului Bike-Sharing”, implementată în Piatra Neamţ, este formată din 220 biciclete şi 22 staţii de andocare, computerizate şi interconectate. Bicicletele nu au venit încă, dar cele 22 de staţii de andocare au apărut peste noapte în diverse locaţii din oraş, stabilite după pixul proiectantului.

Sunt sigur că peste un an, staţiilor de andocare li se vor căuta alte locaţii, după o schemă mai logică. Dar se apropie campania electorală, şi măcar staţiile să fie în peisaj, ca dovadă că ce se promite se înfăptuieşte. Sistemul nu este practic decât în reclame, deoarece la sfârşitul deplasării trebuie să cuplezi bicicleta la un loc de andocare liber, doar acest lucru asigurând întreruperea taxării.

Accesul la o staţie de andocare, pentru a lua o bicicletă, nu-l poate avea oricine, dacă nu este utilizator fidelizat şi nu dovedeşte că are acces la un cont pentru plata chiriei. Un alt dezavantaj al sistemului Bike-Sharing derivă din prevederile art. 70 ale Regulamentului de aplicare a Codului Rutier, respectiv prevederea privind interzicerea conducerii bicicletei de către persoanele cu vârsta sub 14 ani şi obligativitatea purtării căștii de protecție pentru persoanele cu vârsta sub 16 ani.

La lista dezavantajelor sistemului se adaugă şi situaţia în care, la orele de vârf, o staţie de andocare nu are disponibile biciclete sau locuri de andocare. Singurul avantaj al sistemului este acela că pietrenii se vor trezi înscrişi în mişcarea „Greta biciclista” care îşi propune reducerea emisiilor de bioxid de carbon.

Că „Sistemul Bike-Sharing”, este o utopie, se dovedește că este un experiment eşuat acum, prin faptul că acesta s-a consumat la Timişoara, unde sistemul a fost implementat în 2015, iar administraţia locală îl desfiinţează astăzi, declarându-l prea costisitor pentru Primărie, fiind asemuit ca o tichie cu mărgăritare. Primarul nostru îşi face titlu de glorie că a reuşit să obţină o finanţare prin PNRR, de 5,5 milioane de lei, pentru a mai construi încă 4,7 kilometri de piste pentru biciclete.

Foarte bine, nu sunt un adversar al pistelor pentru biciclete, le consider foarte utile, dar cu o condiţie. Să fie construite acolo unde populaţia are o cultură a bicicletei şi are biciclete. Ne umplem municipiul de piste de biciclete, dar unde sunt bicicletele? Nu mă refer la cele 220 de biciclete pe care le va aduce primăria, sau vreun interpus.

Majoritatea pietrenilor locuiesc la bloc, este o realitate incontestabilă. La bloc nu ai unde ţine o bicicletă, iar Primăria nu are niciun proiect de a asigura spaţii corespunzătoare pentru depozitarea în siguranţă a acestora, dacă ar exista, ceea ce dovedeşte că primăria nu le agreează, dar face piste. Până or exista şi biciclete, pistele construite vor rămâne pustii, iar Primarul visează Bike-Sharing-uri verzi pe pereţi.