Cu actorul Constantin Cojocaru, despre cîteva lucruri tulburãtoare

În spectacolul „Cheek to cheek“ de Jonas Gardell, prezentat de Teatrul Nottara din Bucuresti, în regia lui Radu Afrim, alãturi de Emilia Dobrin, Victoria Cocias, Crenguta Hariton, Gabriela Crisu, Ioana Calotã, Gabriel Rãutã si Alin Teglas, am avut plãcerea sã-l reîntîlnim, dupã foarte multã vreme, pe fostul actor al Teatrului Tineretului, Constantin Cojocaru. Si astfel, profitînd de aceastã împrejurare, am socotit a fi nimerit ca, pentru cititorii nostri, sã-si expliciteze singur efortul de întruchipare a unui personaj si pitoresc, si tragic, si tulburãtor.

Reporter: Ati plecat de foarte multã vreme de la Piatra Neamt si, se pare, ne-ati cam uitat. Constantin Cojocaru: Ei, e foarte interesant. Am plecat exact acum treizeci de ani si n-am avut ocazia sã joc în Piatra Neamt decît o singurã datã la un festival, în „Buterfly“. Si acum veneam spre Piatra si rîdeam, gîndindu-mã la spectacolul de mîine, cã am plecat Harap Alb si mã întorc Zoica în „Gaitele“. Asta-i o chestie absolut extraordinarã. Dar gîndul meu era la distanta dintre aceste douã personaje. Numai cã la plecare fãcusem un travesti în care fusesem distribuit, împreunã cu Paul Chiributã, de cãtre Marin Sorescu în „Matca“ si fusese un sîmbure de plecare atunci pentru o întoarcere în travesti. Rep.: Ca în seara asta? C.C.: Spectacolul din seara aceasta este cu totul altceva; nu e un travesti. Este un bãrbat care îsi pune haine de femeie, cum bine se spune în spectacol, si care trãieste, ca sã zic asa, drama adîncã a actorului care abordeazã superficial mediocrul si care se terminã la un moment dat. Si atunci împleteste viata lui personalã si moartea lui cu moartea scenicã de fapt. Moartea actorului si moartea omului în acelasi timp. Din punctul ãsta de vedere e tulburãtor si cred cã problema asta este una pe care nordicii o prezintã întotdeauna extraordinar de puternic. Rep.: Poate fi tulburãtor faptul cã aceastã legãturã de cuplu pe care o refuzã personajul dumneavoastrã este, de fapt, o cãutare. C.C.: El are nevoie de Margareta. Pentru el, Margareta înseamnã încununarea sfîrsitului. Si în acelasi timp el nu poate sta lîngã ea ca femeie. El si spune asta. Nu o iubeste; a încercat doar sã vadã dacã e în stare sã mai existe în pat. El n-o iubeste, dar nu poate sã plece de lîngã ea si moare lîngã ea. Nu întîmplãtor ea este functionar la Pompe funebre, iar totul are un halou usor frivol, pentru ca drama sã nu devinã gretoasã. Prea adîncã si prea opulentã. Rep.: Si totusi, relatia aceasta, aparent imposibilã, nu este, din punctul de vedere al personajului dumneavoastrã, un fel de exacerbare a histrionismului care îl caracterizeazã atît de bine? C.C.: Da, eu gîndesc cã în mod normal, Ragnar Ronn nu mai are cum sã iubeascã, chiar dacã ar dori. Pentru cã îsi iubeste prea mult idolii, adicã Judi Garland, Edith Piaff, Bily Holiday, Marilyn Monroe. Îsi iubeste atît de puternic idolii încît în el nu mai încape nici o altã dragoste. Dar el are nevoie de Margareta pentru destinul lui. Nu se poate separa de ea. Si atunci, din acest joc de dublu sens pot iesi, si sper cã au iesit în spectacol, niste momente tulburãtoare, mai mult decît comice. Sigur cã diferenta de culturã, de conditie dintre cei doi poate sã ducã la o comedie chiar suculentã. Dar nu ãsta este scopul. Obiectivul este putin mai departe. Fãrã însã a pãrãsi o laturã usor frivolã, omeneascã la urma urmei. Rep.: De care abuzãm toti, în mai micã sau mai mare mãsurã, chiar si în viata de fiecare zi. Dar ca sã ne întoarcem putin la prima întrebare… C.C.: E o chestie foarte interesantã. De cîte ori am venit la Piatra Neamt si am intrat în teatru cãutîndu-mi prietenii si vechii prieteni, în cea mai extraordinarã perioadã a vietii mele si a vietii lor în acelasi timp, totdeauna am simtit o vinovãtie. Întotdeauna, urcînd treptele de la poartã cãtre cabine, simteam cã teatrul mã face sã mã simt vinovat de parcã l-as fi pãrãsit. Desi eu nu l-am pãrãsit; si am plecat într-un moment… dupã nouã ani de zile. Si totusi, ceva din Teatrul Tineretului îmi spune: Trãdãtorule! Este tulburãtor. Rep.: Asemeni unei iubite pãrãsite. C.C.:Exact. Rep.: Si nu v-ati temut cã o sã se rãzbune? Chiar în seara asta… C.C.: Eu încerc sã mã împac cu ea, dar nu este prietenie dupã iubire. Este o stare foarte ciudatã din punctul ãsta de vedere. Si, extrem de puternicã. Si, din nou, tulburãtoare. (FOTO: Constantin Cojocaru împreunã cu Emilia Dobrin)