Cronica pisălogului – O nouă maladie: răul de muncă

Constantin Bîrjoveanu (1934 – 2000), scriitor, pictor, caricaturist şi vorbitor de esperanto, dădea viaţă, în urmă cu două decenii şi ceva, unor apreciate tablete umoristice publicate în hebdomadarul vremii, Gazeta de Roman. În tableta de astăzi, autorul abordează o temă de actualitate în toate timpurile, cerşetoria, una aducătoare, spre uimirea multora, de bani, de mulţi bani, mai ales pentru capii reţelelor. Celebra replică a nemuritorului Gheorghe Dinică din pelicula „Filantropica“ a lui Nae Caranfil: „Mîna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană“, a fost, este şi va fi de actualitate. Milostenia umană e bazată pe specularea unui sentiment de compasiune faţă de cei săraci. Dar, din păcate, cerşetoria e o îndeletnicire, aducătoare de venituri consistente, pentru cei care o patroneză. Lipsa de „apetit“ pentru munca cinstită e din ce în ce mai răspîndită într-o societate care, în ultima vreme, nu mai dă doi bani pe valoarea acesteia şi a devenit, cum demostrează „Pisălogul“, o maladie incurabilă.

„Misionarii spanioli s-au trudit multă vreme să-i convingă pe băştinaşii din America de Sud să nu lucreze duminica, dar, pînă la urmă, s-au convins că ei nu lucrau nici în celelalte zile“. (Anatole France). Cu riscul de a fi socotit un citatoman, am să vă spun ce a scris Eminescu în unul din articolele sale politice:

„Munca este legea lumii moderne, ce nu are loc pentru leneşi… Temeiul unui stat e munca… Bogăţia unui popor nu stă nici în bani, ci iarăşi în muncă… Fiecare, şi mare şi mic, datorează un echivalent în muncă societăţii în care trăieşte“. Nu vreau să zic că guvernanţii ar trebui să mediteze asupra acestui lucru, ci să vă reamintesc de cerşetorul de laTimişoara, care, la premiera unui spectacol de teatru a fost văzut în primele rînduri, îmbrăcat la mare durere.

Azi vă voi vorbi despre un cerşetor de la noi, despre care are o boală mai puţin cunoscută, dar foarte frecventă. Iată despre ce e vorba. Un prieten de-al meu l-a văzut jerpelit (ca să impresioneze), dar voinic, cu trăsături frumoase la faţă, cu mîinile îngrijite şi nu a vrut să-l umilească dîndu-i de pomană ca unui milog de rînd, ci i-a zis:

Vrei să-mi lucrezi o oră pentru zece mii de lei? Cum să nu?, zise cerşetorul. De cînd caut ei ceva de lucru! Şi l-a luat acasă. Pe drum, din vorbă în vorbă, a aflat că e romaşcan get-beget, că a stat pe lîngă Bancă şi nu mai are casă, că a făcut liceul la Cluj şi altele. Au ajuns acasă, unde prietenul meu l-a tratat cu varză călită şi slănină şi i-a arătat ce are de făcut, să adune, grămadă, o roabă de prundiş pe care-l împrăştiaseră găinile şi să măture trotuarul din faţa casei, cît ţine gardul, după care l-a lăsat în seama mamei sale şi a plecat unde i-au dictat nevoile.

După un ceas, se întoarce să-i plătească omului, conform convenţiei, dar ia-l de unde nu-i! Plecase, chipurile, să-şi cumpere ţigări. Şi dus a fost. A doua zi, pe înserate, îl întîlneşte în faţă la Marom. Cerşea. De ce n-ai terminat treaba, domîle? Îţi strica un zece mii de lei? Ador munca… Cred, i- a tăiat-o prietenul meu, crezînd că vrea să-l citeze pe un filosof francez. Cred. Te poţi uita ceasuri întregi la un om care lucrează. Ador munca, dar, să spun drept, mi s-a făcut rău; n-am mai muncit de 8 ani.

Aici am vrut să ajung. A apărut o nouă maladie: „Răul de muncă“. Ce-aş propune eu: după cercetări temeinice să se stabilească dacă cerşetorii apţi de muncă au cont în bancă, mulţi bani la CEC, hîrtii de valoare, firme rentabile pe numele altcuiva etc. Şi dacă nu au, să li se dea o autorizaţie din care să reiasă că au voie să cerşească, dar, din cînd în cînd, să li se găseasacă ceva de lucru. Şi dacă se constată la ei simptomele bolii mai sus amintite să li se retragă autorizaţia de cerşit şi să vedeţi d-voastră cum scapă de boala asta, pînă capătă o nouă autorizaţie, că s-ar putea cerşi şi „la negru“.

Şi, după cîte am auzit, cu bani poţi înălbi şi un harap. Oricum, peste mîna lor întinsă, necunoscîndu-le necazurile şi nevoile nu putem trece. Dumnezeu ne judecă şi pe noi şi pe ei. Se spune că „cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută“. Cum putem şti dacă sînt cu adevărat săraci şi nu au, într-adevăr, unde să lucreze? Nu ştiu- şi nici nu ştiu cine ar putea răspunde. Săraci vor fi cît lumea. De-ar fi locuri de muncă pentru şomeri, ca cerşetorii să nu întindă mîna de pomană!

Nota Redacţiei: Rubrică susţinută de viceprimarul Radu Samson