Cronica pisălogului: Despre unul din bărbaţii cunoscuţi în pat

Constantin Bîrjoveanu (1934 – 2000), scriitor, pictor, caricaturist, autor al „Cronicii pisălogului“ scria, în urmă cu două decenii şi jumătate, o  tabletă aparent „uşurică“ ca şi subiect abordat, folosind glumiţe cu subînţelesuri despre o meserie veche de cînd lumea.

Un bătrînel mucalit, dintr-un tren că se tîrîia agale pe liniile CFR-ului, încerca „să se dea mare“ în faţa unei „dame“, străduindu-se să-i intre în graţii cu povestioare, aparent hazlii, care aveau rostul să-i smulgă admiraţia superbei „creaturi“ din faţa sa, într-o călătorie cu trenul, cînd singura preocupare a călătorilor e aceea de a intra în vorbă cu ceilalţi companioni de drum. Despre orice şi despre nimic. Aluzii subtile la „dedesupturile“ a două meserii „feminine“: una de asistentă medicală într-un spital şi alta de „asistentă de suflete“, adică de damă de companie, meserie bănoasă, practicată des şi de cînd lumea în întreaga civilizaţie, de pe vremea Greciei antice, în Imperiul Roman, la curţile regilor şi împăraţilor şi, peste tot,  în lumea asta mare.

De la curtezanele din timpul lui Alexandru cel Mare, Iulis Cezar, Napoleon Bonaparte, pînă la Anna Karenina a lui Lev Tolstoi, toate au fost femei puternice, cu influenţă pe lîngă oameni puternici. Uşor moralizator, cum spuneam, subiectul tabletei este totuşi unul actual în orice timp, în orice societate şi acum, în lumea contemporană, cînd totul, mai ales funcţiile, se obţin cu „protecţie“. Cum au făcut şi încă fac unele femei avere? Simplu: aşa cum zice  Nea Costică şi în caricatura alăturată tabletei.  Adevăr grăita-i, Pisălogule!

Am fost mama la trei fete şi toate ne-am apucat de meseria asta. Îmi dă satisfacţii; ştii că poţi fi de folos. Şi e interesant. Unul vine, altul pleacă, unii sînt mulţumiţi, alţii mai puţin, dar treaba merge înainte. Cînd vine cîte unul despre care abia atunci aflu cîte ceva şi strig: „Jos pantalonii!“, acesta se supune zîmbind, că-n fond pentru asta a venit. Şi toţi mă prefer pe mine că am mîna uşoară.

În unul din saloanele mele, acum nu demult, era un bătrînel pe care l-am cunoscut în pat, că atunci cînd se internase, eu eram în altă tură. Acesta ţinea să facă glume cu orice preţ şi asta a dus la gafa pe care vreau să o povestesc. Aşadar, într-o miercuri se internează unul,  iar joi – că era zi de vizită – vine la el nevastă-sa. Bună!, Bună!. Doamna e soţia matale?, întreabă moşul. „Da, bădie !, zice cetăţeanul, dar aceea care a fost adineauri, cine era? Femeia şi-a dat seama că era o „glumă“, deoarece vizita abia începuse, pe de o parte, iar pe de alta ştia că soţul ei e un om la locul lui.

Asta a fost joi. Duminică altă nevastă, la alt bolnav. Moşul cu aceeaşi glumă: Soţia matale?. Da. Dar aceea care a fost adineauri?. Nevasta bolnavului a sărit de pe pat ca arsă: „Aha! -zice ea – a fost haimanaua la tine! Şi fără să-i mai scoată din sacoşă borcănelul cu brînză de vaci a făcut stînga-mprejur şi dusă a fost. Ce a urmat. Bărbatul s-a sculat uitînd de criza de lumbago , a luat bastonul vecinului de pat şi dacă nu am fi intervenit eu cu cîţiva bolnavi l-ar fi băgat pe moşneag în spital.

Şi de atunci bătrînelul s-a lecuit, că joi, la următoarea vizită, a tăcut ca un peşte, iar eu stăteam ca pe jar, de teamă că „boala“ să nu recidiveze. Şi pentru că trenul se apropia de staţie, tovarăşa de călătorie mi-a întins mîna, mi-a urat călătorie plăcută şi a ieşit pe coridor spre coborîre, iar eu am rămas în compartiment, singur, cu gîndurile mele: ce stricată e lumea!… şi ce femeie faină!