Criza – momentul în care masca a căzut

Criza nu ne-a distrus. Criza ne-a grăbit.

Ne-a împins mai repede spre limita suportabilității, acolo unde adevărul nu mai poate fi ascuns sub covorul propagandei și al promisiunilor reciclate. Ne-a obligat să vedem ceea ce ani la rând am refuzat să privim în față.

Îi vedem cum fură.

Îi vedem cum sunt plimbați cu cătușe prin fața camerelor, ca într-un ritual al justiției televizate. Apoi, peste ani, ne întâlnim cu toții liberi în aceeași piață: ei, protejați de SPP, cu mașini negre și escorte; noi, grăbiți să ne plătim datoriile, amenzile, ratele, facturile. Ei păziți. Noi urmăriți. Ei protejați de stat. Noi presați de el.

Ultima prostie ar fi să acuzăm presa că l-a dezgropat pe Ceaușescu. Fantomele nu sunt create de jurnaliști. Ele sunt chemate la viață de realitate. Ceaușescu nu a fost readus prin nostalgie mediatică, ci prin comportamentul celor care i-au luat locul. Prin foști colaboratori și urmași morali care, timp de 36 de ani de libertate prost înțeleasă, nu au știut – sau nu au vrut – să-și pună piedică propriilor apucături.

Libertatea fără responsabilitate a devenit desfrâu administrativ.

Puterea fără morală a devenit pradă.

Democrația fără competență a devenit spectacol.

Au distrus și ultima bucată din ceea ce reușisem să construim înainte de ’89 – cu bune și cu rele, așa cum era. Iar în locul acelui sistem imperfect nu au pus nimic solid. Nu au pus competență, nu au pus autoritate morală, nu au pus respect pentru instituții. Au lăsat în urmă haos, o autoritate a statului subțiată până la caricatură și o gașcă de incompetenți cu reflexe de bișnițari.

Statul a devenit o tarabă.

Funcția publică – o oportunitate.

Responsabilitatea – o povară de evitat.

Și când crezi că nimic nu te mai poate surprinde, apare cruzimea administrativă: mii de suflete nevinovate împinse spre disperare, fără apă, fără căldură, fără un minim respect pentru demnitatea umană. Într-o țară europeană, în secolul XXI. Nu din lipsă de soluții, ci din lipsă de conștiință.

Și atunci întrebarea nu mai este ce s-a întâmplat.

Întrebarea este: ce facem acum?

Cine este vinovat?

Cine va răspunde pentru faptul că un popor ajunge să-și plângă tor]ionarul și călăul? Că începe să compare prezentul cu trecutul și, în disperare, să spună că „măcar atunci era ordine”?

Aceasta este cea mai mare condamnare a celor 36 de ani de libertate: nu nostalgia pentru dictatură, ci eșecul de a construi ceva moral superior.

Într-o țară unde nimic nu se termină niciodată, unde dosarele se prescriu, unde responsabilitatea se diluează, iar singurii vinovați rămân cei mai săraci, guvernanții par să fi învățat perfect lecția istoriei. Nu lecția adevărului, nu lecția demnității – ci lecția manipulării.

Circul funcționează.

Pâinea e tot mai puțină, dar spectacolul e permanent.

Scandaluri, dezvăluiri, arestări, eliberări, alianțe, trădări – o rotație perfectă a indignării controlate.

Poporul este ținut ocupat.

Sub jugul circului.

În timp ce sărăcia se adâncește, iar demnitatea se subțiază.

Dar poate că adevărata întrebare nu este cine este vinovat.

Poate întrebarea este cât mai suntem dispuși să suportăm. Cât mai acceptăm să fim spectatori la propria noastră umilință. Cât mai confundăm libertatea cu dezordinea și democrația cu lipsa de răspundere.

Criza ne-a ajutat să atingem limitele suportabilității mai devreme.

Poate că, paradoxal, acesta este începutul.

Pentru că un popor care își vede clar rana are două opțiuni:

ori învață să o vindece,

ori se obișnuiește să trăiască în infecție.

Iar între aceste două alegeri se află, de fapt, viitorul nostru.