Credibilitatea în cash

Dosarele scoase la ivealã în ultimele zile, de urmãrit sau urmãritor, au iscat o adevãratã isterie în România, sustine un ziar cum este Le Figaro, catalogînd asta drept „o vînãtoare de vrãjitoare“. Poate cã da, poate cã lista cu 29 de politicieni atinge un alt scop, cu bãtaie ceva mai lungã decît relatiile lor cu trans-securitatea. Cît mai valoreazã, în flash-ul de întelegere furnizat de accesul la dosare, lucrurile construite de cãtre acesti oameni în ultimii ani, te poti întreba. Unele bune, si descoperi cã nu ai uneltele – cunoasterea directã – pentru a întelege exact prin ce au trecut si cei care au refuzat colaborarea cu securitatea, si cei care au acceptat, si cei urmãriti, si urmãritorii. Totdeauna va fi o poveste spusã de altii. Singurul om care a spus deschis acest lucru, încã de la începutul anilor ‘90, luîndu-si o piatrã de pe suflet, a fost Alexandru Paleologu. Este o formã de curaj pe care numai nevoia disperatã de curãtenie interioarã ti-o poate da. Dosarele acestea, ca ale multor altora – lideri de opinie, ziaristi, sefi într-o parte sau alta – ridicã însã o problemã generalã pentru societatea româneascã: credibilitatea. Societatea româneascã a avut 16 ani si mai bine la îndemînã pentru ca „oamenii care o populeazã“ sã spunã despre ei însisi lucrurile esentiale; sau sã spere cã acestea vor rãmîne îngropate pentru totdeauna. La fel a fost si în Franta, dupã cel de-al II-lea Razboi Mondial, cînd, brusc, turnãtorii deveniserã eroi ai Rezistentei. Ceea ce pare sã se fi pierdut din vedere este schimbarea care are loc, încet, dar ferm: ne îndepãrtãm de o societate a lui „a fi“ – Ana Blandiana definea asta într-un mod cumplit în, dacã va mai amintiti, un vînat de Securitate poem, intitulat „Popor vegetal“ – cãtre una mult mai pragmaticã, a lui „a face“. Am avut mereu, cu noi si printre noi, oameni care îi apartineau lui „a face“. Asa s-o fi explicînd ce rapid au dispãrut, în cîteva ceasuri, din cãminele studentesti din Iasi revistele cu poemul Anei Bladiana. Si, probabil, asa a fost peste tot. Frica visceralã, ca si sugestia pericolului în sine, nu sînt lucruri de neglijat. Ceea ce iese acum la ivealã – si e, cu sigurantã, o micã parte – vine din coliziunea subteranã a celor douã lumi, cea practicã a lui „a face“ aruncînd gunoiul lui „a fi“. Sã nu ne amãgim cã motivele tin de curãtenia moralã a societãtii într-o lume în care mai marii ei se aratã cu cinism cu degetul unii pe altii, reprosîndu-si cantitãtile de „victime colaterale“ în rãzboaie al cãror scop în sine sînt banii si puterea globalã. Scopul unor astfel de devoalãri nu poate fi decît pragmatic si declarativ: „Iatã, noi curãtãm lumea!“ Cei scosi la vedere sînt, cel mai degrabã, carnea de tun consideratã sacrificabilã si utilã (mai utilã) în acest ultim mod. Poate chiar reciclabilã, totul e posibil. Ce nu vedem, sînt lucrurile post-securitate, cele bine ambalate în necesitatea zilei de azi; categoria de politicieni sau de avuti ai zilei, construiti din mantaua acestui tip de nevoie, cea care nu ezitã sã ne vîndã capitalismul – un capitalism brutal si rapace – drept democratie. Fiindcã una nu e egalã cu cealaltã. Acesti „noi oameni“ ar trebui sã îi apartinã lui „a face“. „A face“ si pentru ei, dar si pentru comunitate. Din asta derivã si credibilitatea. Ca si valoarea cuvîntului, scris si vorbit. Numai cã acesti „oameni noi“ aplicã, înainte de orice, nu politica lui „a fi“ sau „a face“. Ci politica altor verbe: „a cere“ si „a lua“, fãrã vreun respect pentru propriul lor cuvînt. Ce nu înteleg „oamenii noi“ este cã vine si vremea cînd toate cuvintele fals folosite se întorc asupra lor. Cînd „a promite“ îsi pierde valoarea si trebuie sã îsi achite credibilitatea în cash. Pentru o viatã de om, cash-ul acesta de încredere este esential. Problema mincinosilor de azi este cã ei cred, ca si cei de ieri, cã nu vor trebui sã dea seama.

Revista „Amfiteatru“ (1984), Ana Blandiana

Eu cred

Eu cred cã sîntem un popor vegetal, De unde altfel linistea În care asteptãm desfrunzirea? De unde curajul De-a ne da drumul pe toboganul somnului Pînã aproape de moarte, Cu siguranta Cã vom mai fi în stare sã ne nastem Din nou? Eu cred cã sîntem un popor vegetal- Cine-a vãzut vreodatã Un copac revoltîndu-se?

Delimitãri

Noi, plantele, Nu sîntem ferite Nici de boalã, Nici de nebunie (N-ati vãzut niciodatã O plantã Înnebunitã, Încercînd sã intreCu mugurii în pãmînt?), Nici de foame, Nici de fricã (N-ati vãzut niciodatã O tulpinã galbenã Încolãcindu-se printre gratii?). Singurul lucru De care sîntem ferite (Sau poate private) E fuga.