Cred că principalul vinovat de această situație este însuși poporul român!

E greu să scrii aceste cuvinte. E incomod. E riscant. Dar poate că tocmai de aceea trebuie rostite.

Am arătat cu degetul, ani la rând, către politicieni. I-am numit corupți, lacomi, cinici, incapabili. Și de multe ori am avut dreptate. Dar adevărul complet doare mai tare: ei nu au apărut din vid. Ei au crescut dintre noi. Sunt produsul nostru. O reflexie fidelă a unei societăți care a tolerat, a acceptat și, uneori, a admirat tocmai defectele pe care pretinde că le condamnă.

„Un popor de oi naște un guvern de lupi.”

Nu e doar o metaforă crudă. Este un diagnostic moral.

Spiritul de demisie a devenit, în timp, o trăsătură națională. „N-avem ce face.” „Așa e la noi.” „Toți sunt la fel.” Aceste fraze, repetate obsesiv, au funcționat ca o anestezie colectivă. În loc să nască revoltă, nedreptatea a produs resemnare. În loc să provoace reacție, a generat bancuri. În loc să mobilizeze, a obosit.

Timp de 36 de ani, clasa politică a învățat un lucru esențial: poate face aproape orice fără consecințe reale. Pentru că sancțiunea cetățeanului este slabă, fragmentată, emoțională și de scurtă durată. Ne indignăm rapid și uităm și mai repede. Votăm impulsiv, pe simpatii sau antipatii, nu pe principii. Iar apoi ne retragem în confortul nostru privat, lăsând spațiul public pe mâna celor mai ambițioși și mai lipsiți de scrupule.

Lipsa spiritului civic nu este doar o problemă de educație politică. Este o problemă de caracter colectiv. Ne-am obișnuit să ne descurcăm individual, să fentăm sistemul, să găsim „pile”, să căutăm scurtături. În loc să cerem reguli corecte pentru toți, am preferat excepții pentru noi. Iar când fiecare caută o ușă laterală, clădirea însăși se prăbușește.

Pe român îl interesează, în primul rând, propria curte.

Atâta timp cât lui îi este relativ bine, restul devine decor. Dar o țară nu se clădește din interese izolate. Se clădește din responsabilitate comună. Din capacitatea de a vedea dincolo de propriul avantaj imediat. Din solidaritate.

Cum să îndrepți o țară când cetățenii ei se gândesc fiecare la sine și nu la binele comun?

Cum să construiești instituții puternice într-o societate care admiră șmecheria mai mult decât corectitudinea?

Cum să ai lideri integri când electoratul e dispus să ierte orice în schimbul unei promisiuni seducătoare?

Adevărul este că schimbarea nu începe la Palatul Victoria. Începe în conștiința fiecăruia. În felul în care alegem să votăm. În felul în care reacționăm la nedreptate. În felul în care ne educăm copiii. În felul în care refuzăm compromisul mic, zilnic, aparent neînsemnat.

Poate că principalul vinovat este poporul român.

Dar tot el este și singurul care poate rupe cercul.

Nu prin furie sterilă.

Nu prin ură.

Nu prin lamentație.

Ci prin maturizare.

Un popor nu devine demn peste noapte. Dar poate alege să nu mai fie complice. Poate învăța să nu mai accepte mediocritatea drept normă. Poate înțelege că indiferența este o formă de participare la rău.

Dacă vrem altă clasă politică, trebuie să devenim alt tip de cetățeni.

Dacă vrem o țară dreaptă, trebuie să încetăm să mai fim nedrepți în lucrurile mărunte.

Dacă vrem respect, trebuie să ne respectăm mai întâi noi înșine.

Poate că acesta este adevărul cel mai greu de acceptat: nu suntem doar victimele sistemului.

Suntem și arhitecții lui.