Continut si ambalaj în Parlamentul României

Dezbaterea politicã a acestei sãptãmîni s-a centrat pe discutarea si votarea celor douã motiuni depuse în Parlamentul României: una simplã, pe tema spinoasã a Învãtãmîntului, si una de cenzurã, vizînd activitatea de ansamblu a Guvernului. Nu discut temeiurile acestor acte – fiecare dintre dumneavoastrã poate sã aibã propria pãrere. În fond, este de datoria Opozitiei sã depunã motiuni – altfel nu si-ar justifica existenta, iar Puterea (oricare putere), în lipsa unui control critic, e condamnatã sã greseascã. Problema, la noi, cred cã este alta. Nu atît ce se se spune sub cupola Parlamentului cu ocazia motiunilor, ci cum se spune. Indiferent de gravitatea subiectelor atinse, indiferent de prioritãtile mesajelor pe care actorii politicului vor sã le transmitã, mult mai deficitarã – în cele din urmã – în opinia mea, nu este fondul, ci forma. Oricît ar pãrea de paradoxal – în fond, cu totii stim cã cel realmente important este fondul, în orice – boala parlamentarismului nostru nu este una de continut, cît mai ales una de ambalaj. Încerc sã explic. Nu vreau sã spun cã fondul e perfect – nici pe departe; la acest capitol, mereu se poate mai bine. Nu vreau, pe de altã parte, sã par snob aducînd în discutie experienta de cîteva luni de la Parlamentul European, dar voi spune, deschis, cã si acolo – la Bruxelles sau Strasbourg – continutul interventiilor diversilor eurodeputati este, deseori, cu totul discutabil. Si acolo se vorbeste, uneori, fãrã a se spune mare lucru. Am mai spus-o, si acolo existã limbaj dublu: una spun oamenii cînd sînt la Bruxelles si alta cînd se duc la ei acasã, printre alegãtorii lor. Dar, din punctul de vedere al formei, totul este impecabil. Polemica nu încinge atmosfera, fruntile nu transpirã, burta nu e scoasã în fatã, nu se fac spune la gurã. Motiunea de cenzurã discutatã, ieri, la Bucuresti, vizibilã pe ecranele tãrii, este exact exemplul de care am nevoie. În majoritatea interventiilor – fie ale Puterii, fie ale Opozitiei – existã un sîmbure de adevãr (mai mare sau mai mic, depinde de cum preferãm sã vedem fiecare). În schimb, problema, la noi, este alta: suprematia mistoului. Dacã nu faci bãscãlie de opozant nu esti tare. Simtul umorului pãleste sub dorinta de a fi haios cu orice pret. Adversarul este redus la porecle, vorbitorul spune orice despre tabãra opusã, doar-doar va auzi hohotele colegilor – semnul suprem al izbîndei. Sigur, nu s-a ajuns la pumni – ca în Hong-Kong sau aiurea – dar loviturile se dau cu vorbe „la obraz“. Astfel încît sînt tot mai tentat sã cred cã o bunã parte din imaginea modestã pe care Parlamentul si parlamentarii o au în clasamentul aprecierilor publicului se datoreazã acestui ambalaj poleit cu apostrofãri, persiflãri si multe, multe interjectii.