Contactează-ne

Actualitate

„Clasa politică merită condamnarea la uitare“

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ aceasta este mesajul unuia din cei mai cunoscuţi rockeri contemporani ■ aflat în fruntea generaţiei sale, Alin Dincă a devenit după Colectiv vocea protestatară nr. 1 din România ■

Prezent cu ceva timp în urmă la Roman pentru un concert, Alin Dincă zis Coiotul, solistul uneia din cele mai în vogă formaţii rock de underground (Trooper) a acordat, în exclusivitate, un interviu de colecţie pentru Monitorul. Acesta este purtătorul de cuvînt al trupei, recunoscut ca fiind şi unul dintre cei mai reprezentativi mesageri ai activismului civic, cu reacţii prompte la fiecare derapaj al clasei politice româneşti. Alin Coiotul şi-a exprimat pe facebook sau în muzică dispreţul faţă de o clasă politică pe care o vede cît de curînd condamnată la uitare de electoratul acestei ţări.

Reporter (Rep.): Ce este rock-ul, domnule Alin Dincă, şi de ce începe acesta să fie iubit şi preţuit pînă şi de „bunicuţele rock“, precum mine?

Alin Dincă (A.D.): Rock-ul este o stare de spirit, este o simţire, este o dorinţă de libertate, o dorinţă de a exprima şi de a arăta cine eşti. Prin urmare, poţi fi rocker şi la 15 ani şi la bătrîneţe, pînă la 115 ani. De aceea nu mă miră faptul că îmi ia interviu un jurnalist cu experienţă ca dumneavoastră, care pe deasupra iubeşte şi înţelege muzica rock. Eu sînt rock, mă simt rock şi mă exprim rock, aşa cum simt de fiecare dată. Este adevărat că sînt, aşa cum m-aţi perceput cu experienţa dumneavoastră, un personaj atipic. Am făcut Conservatorul, am cîntat muzică clasică, mi-am dat licenţa pe folclor, pe muzică populară şi iată cînt într-o trupă heavy metal….

Rep.: O specie destul de puţin cîntată în România, pe care încercaţi să o faceţi pe înţelesul tuturor, prin aceste concerte care sînt şi de educaţie muzicală, prin încercarea de a face înţeles mesajele muzicii rock, care sînt o luptă continuă împotriva manelismului: în artă, în politică, în viaţa socială, etc.

A. D.: E adevărat că mi-am găsit vocaţia pe linia muzicii rock, care vă spuneam că este una a cărui mesaje mi-aş dori să ajungă la cît mai multă lume. Şi din cauza faptului că nu se întîmplă acest lucru frecvent, din această cauză mă simt foarte frustrat, aşa că am simţit nevoia să mă transform într-un fel de jurnalist… de facebook, unde prin postările mele încerc să dau mesaje asupra realităţii din această ţară. Aş fi vrut să existe un purtător de cuvînt, să vorbească în numele meu, un om implicat în politică şi în mediul social. Eu nu am găsit omul acesta şi prin urmare am început, cum vă spuneam, să încerc să adun în jurul meu, oameni care gîndesc ca mine, care simt ca mine. Cine sînt? Sînt un băiat din Tîrgovişte, din Micro 5, care a avut privilegiul să aibă o bunică senzaţională, ca toate „bunicuţele rock“, care m-a învăţat să fiu vertical, care m-a învăţat că nu am voie să mă mint pe mine niciodată în viaţa asta şi astfel să nu mit pe nimeni din jurul meu. I-am urmat toate sfaturile, aşa că tot ce fac eu în viaţă acum şi la radio, şi la formaţia Trooper, şi în mediul social, prin implicarea mea în tot felul de ONG-uri care au grijă de femeile abuzate, e în spiritul acestor adevăruri.

Rep.: Cît de actuale apreciaţi a fi pentru dumneavoastră care pentru unii aveţi înfăţişare de satanist, cuvintele nemuritorului Florian Pittiş?

A. D. Oh!… extrem de actuale. „Moţul“ Pittiş spunea – Dumnezeu să-l odihnească în pace, acolo Sus – : „Nu contează cît de lung ai părul, important e cît şi cum gîndeşti“. E adevărat că după asta mă conduc în toate mesajele mele, şi în cel referitor la România are nevoie de o nouă Revoluţie şi pe care îl consider unul dintre cele mai reprezentative mesaje ale mele. Ăsta este adevărul oricît încercăm să ne ascundem după deget şi să venim cu nişte soluţii de criză. România, cu adevărat are nevoie de o nouă Revoluţie şi de multe, multe conştiinţe civice, ca ale noastre, ale celor de la Trooper. Problema este că, la un moment dat, revoluţiile erau pornite de muncitori şi de studenţi. Or’ în clipa asta noi nu prea mai avem muncitori pentră că pseudo-capitaliştii au distrus fabricile şi uzinele, iar mulţi din studenţii actuali sînt ocupaţi cu alte lucruri, după cum ştiţi. Probabil că peste ani, se vor trezi. Cert este că în mesajul de care vorbeaţi, am atras atenţia că de vină este clasa politică pentru tot ceea ce se întîmplă azi în România. Aş vrea ca oamenii să înţeleagă faptul că noi nu avem oameni politici. Oamenii politici adevăraţi au murit în închisorile comuniste. Noi, acum, nu avem nici măcar caricaturi de oameni politici, pentru că astfel de oameni nici măcar nu reuşesc să ne amuze. Aceştia tocmai sînt ceea ce eu numesc forme de viaţă nedefinite. Dar orice cuvînt mic aş spune despre oamenii aceştia, adică orice diminutiv, ar fi în realitate un augumentativ. Au ajuns în clasa politică strict pentru a- şi vedea de interesele lor personale sau de grup, meschine. Nu au nici cea mai mică intenţie de a face ceva bun pentru ţară, aşa cum vor să arate. Am să vă dau un exemplu simplu, extrem de elocvent. Recent, într-o discuţie a mea cu un mare om politic din PSD, din Tîrgoviştea natală, care îmi reproşa atitudinea mea anti PSD, îmi spunea: „Ce, bă, nu v-am făcut drumuri?“. Nu l-a convins nici replica mea: „Drumuri ne-au făcut romanii în 101, nu voi PSD. Drumuri care rezistă şi astăzi. Şi le-au făcut într-un timp mai scurt decît le faceţi voi. Au trecut 26 de ani de la Revoluţie şi nu aţi făcut nimic notabil, pozitiv, pînă acum. Că dacă este să ne referim la lucrurile negative nu ne ajung paginele unui ziar să le amintim: autostrăzi care se surpă după ce nici n-ai apucat să le dai în folosinţă, spitale în care sîntem pe primul loc la rata mortalităţii. La învăţămînt sîntem, după simulare, tot pe primul loc la rezultate… dar negative. După simulare, doar 30% din elevi au luat Bac-ul. În momentul în care eram în liceu noi, dacă picau doi dintr-un liceu la acest examen al maturităţii erau de rîsul oraşului. Fără educaţie, cultură şi sănătate ai o masă de manevră perfectă. Au încercat să umilească profesorii cu salarii de mizerie, au adus în faţă generaţii de oameni nepregătiţi, ei înşişi analfabeţi funcţionali, care au ajuns în fruntea unor ministere cheie, precum cel al Sănătăţii, Învăţămîntului sau şi mai elocvent al Economiei. Exemplele pot continua cu oameni politici ajunşi pe pile în funcţii cheie, care-şi aduc, tot pe funcţii cheie, de secretari de sat, fiii sau ficele, pentru că sînt „băiatul lui tata sau fata lui mami“. Asta aduce un rău imens acestei ţări, prin faptul că tinerii acestei ţări ştiu că nu este necesar să ştii foarte multă carte pentru a ajunge în funcţii de conducere în acestă ţară. Cei care sînt foarte deştepţi pleacă, din păcate, din ţară şi nu mai au încredere să se întoarcă. Mă refer la cei care sînt foarte pregătiţi, că deştepţi sînt mulţi. În momentul în care modelul de reuşită în viaţă e Bianca Drăguşanu, Gina Pistol, sau nu ştiu care fotbalist, la ce să-ţi doreşti să mai înveţi?“

Rep.: Aţi fost una din vocile care prin mesaje v-aţi ridicat puternic împotriva taxelor şi impozitelor de tot felul, care împovărează cetăţenii acestei ţări. Care sînt argumentele îndemnului la acel soi de grevă fiscală?

Alin Dincă: Da, e adevărat acest lucru. La un moment dat am postat un mesaj pe facebook, în care îi întrebam pe oameni dacă ei au habar cît cîştigă într-o lună şi cu cît rămîn după ce li se ia tot ce trebuie şi nu trebuie impozitat şi după ce reuşesc să-şi cumpere alimentele strict necesare supravieţuirii. După ce plătesc toate birurile impozitate şi răsimpozitate eşti obligat să mergi în magazin şi să cumperi hrana supraimpozitată cu TVA. Am încercat, în felul acesta, să demonstrez că după plata tuturor „angaralelor“, un om nu mai rămîne în buzunar nici cu 25%. Frustrarea mea ca artist este că acestă clasă politică a reuşit să impoziteze şi lumea artistică şi pe cea jurnalistică, atîta cît a rămas necumpărată. Nici o putere politică în lumea asta nici pe vremea comuniştilor lui Stalin n-a reuşit să facă ceea ce fac ăştia acum. Un artist face un eveniment şi este spoliat după aceea. Eu, ca artist, am făcut Conservatorul plătindu- mi taxele. Am o sală de repetiţii pentru care plătesc chirie, fac un eveniment, plătesc şi pentru el chirie pentru sală. Fac promovare pe banii mei, fac o piesă pe care ca s-o înregistrez, plătesc chirie pentru studio şi înregistrare, etc. Statul îmi opreşte din tot ce cîştig eu 52%. Am venit cu întrebarea: la ce vîrstă se pensionează un cîntăreţ, mai ales în rock, pentru că nu sîntem toţi Tom Jones să cîntăm pînă la 70 de ani… S-ar putea ca pe la 50 şi ceva să nu mai putem cînta. Ar fi ca la balerini, care la 35 de ani, vor, nu vor, trebuie să se pensioneze. Dacă nu am concerte două luni, primesc şomaj? Dacă îmi rup mîna cîntînd la chitară şi nu mai pot să interpreta nimic toată viaţa, primesc pensie de boală? Noi, artiştii, cotizăm o groază de bani pentru stat şi pentru asociaţiile de creaţie care ne iau bani şi noi, de fapt, nu sîntem reglementaţi nicăieri, adică nu existăm.

Ne mor tinerii

Rep.: Un mesaj dur a fost legat de realităţilor din spitalele româneşti, mă refer la acel mesaj dur al mirosului morţii din spitale.

A. D.: Am constat acest lucru după tragedia de la Colectiv, mergînd mult prin spitalele româneşti, unde mi-au murit cu zile mulţi prieteni. Treaba cu spitalele m-a atins cel mai mult. Am văzut în spitalele româneşti dimensiunea tragismului colosal, după acel accident cumplit şi criminal. Am văzut suferinţă în stare pură şi am văzut lipsa de empatie a medicilor de a face ceva pentru acei oameni. Am vorbit cu ei şi le-am spus în faţă reproşurile mele: înţeleg că ai un salariu mic, înţeleg că te simţi umilit, că îţi este greu să faci ceva pentru un bolnav în spitalul ăsta împuţit în care se urcă gîndacii pe voi şi pe bolnavi, în care umblă şobolanii pe culoare. Asta se întîmplă în spitale. Le-am reproşat că şi-au asumat să fie medici, dincolo de ipocrizia cu Jurămîntul lui Hipocrat. Aşa cum eu mi-am asumat să fiu artist rock. Aş fi putut să-mi asum să cînt manele şi să adun o căruţă de bani şi să nu mai am nici o grijă tot restul vieţii, dar am ocolit varianta facilă. Iar tu, doctor, vezi cum pe rănitul de la Colectiv mişună gîndacii, că nu vine nimeni să-i schimbe perfuzia şi nu faci nimic şi ridici din umeri şi, indiferenţa asta e cea mai cumplită şi e… criminală…

Rep.: Ştiu din discuţiile din familia mea răspunsul la întrebarea: De ce nu aţi părăsit ţara pentru a vă cîştiga facil existenţa în străinătate, unde din muzica rock se trăieşte regeşte. Este vorba de teama că succesul poate fi şi riscant?

A. D.: Vorbeam cu foarte mulţi oameni care ne întrebau şi ne întrebă de ce nu plecăm în străinătate unde rock-ul are un succes garantat prin mesajul pe care-l transmite? Eu sînt unul din oamenii care se îndoiesc puţin de acest lucru acest lucru. Eu m-am născut român, simt româneşte, iubesc româneşte pămîntul acestei ţări, trăiesc româneşte. Gîndurile mele simt în limba română, trăiesc în limba română. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar din punctul meu de vedere e fenomenal! De asta am spus că numai în străinătate nu ar fi înţeles mesajul nostru şi am spus că decît nimeni în străinătate, mai bine Iris în ţara mea. De cîte ori am o atitudine faţă de ceea ce se întîmplă în această ţară, mai ales după Colectiv, am primit tot felul de telefoane, mai ales la radio, care conţin tot felul de ameninţări, de la simplul avertisment să mă potolesc, pînă la ameniţări efective cu moartea, pentru că aş fi agentul ruşilor sau al lui Soros. Dacă laşi lucrurile să treacă de la sine e şi mai rău. Or’ eu nu pot să fac acest lucru. Aceste ameninţări au venit ori de cîte ori am avut o atitudine critică faţă de ceea ce se întîmpla în societate, care veneau de la consilieri ai oamenilor politici, consilieri ai Patriarhiei (în cazul neimpozitării Bisericii, al faptului că Patriarhul a interzis preoţilor să facă slujbă pentru „sataniştii“ de la Colectiv n.r). Nu m-a interesat să tac, pentru că dacă eu nu spuneam public aceste adevăruri, m-aş fi sufocat de laşitate. Nu înţeleg cum pot alţii să fie ipocriţi. Acesta este momentul sub care am şi scris melodia- protest „Corupţia ucide“.

Rep.: Care este legătura dintre viaţa reală şi melodia „Corupţia ucide“?

A. D.: Una enormă. Am găsit că un alt articolaş, în care am pus pe muzică statistici cutremurătoare, ar putea avea un efect mai mare decît scrisul pe facebook şi… nu m-am înşelat. Cîntecul e mult mai credibil, vezi statisticile cutremurătoare ale cîntecului.

Rep.: Aparent sînteţi adeptul unei vendete de genul Ţepe în Piaţa Revoluţiei, ori nu îndemnaţi direct la violenţă, ci la ceva mai practic… uitarea?

A. D.: M-aţi prins, în realitate sînt un timid şi nu un om violent. Sînt fericit cînd dau peste oameni ca dumneavoastră, fie şi… o bunicuţă rock, care gîndesc ca mine, simt ca mine. Asta mă face să mă relaxez şi să pot explica ceea ce gîndesc şi simt cu adevărat. Este drept că o parte dintre cei care gîndesc ca mine spun că soluţia ar fi violenţa. „Mi-aş dori să moară Dragnea. Mi-aş dori să moară Patriarhul“, ar putea spune cineva. Nu, oamenii ăştia nu trebuie omorîţi, ci trebuie schimbaţi, ceea ce explică îndemnul meu la uitare.

Rep.: Păi, cum să fie schimbaţi dacă odată ajunşi la butoanele puterii şi cei tineri capătă năravurile politicienilor bătrîni?

A. D.: Haideţi să vă spun de unde vine îndemnul meu de a-i schimba cu oameni meritocraţi, cu adevărat şi nu impostori. Primesc foarte multe mesaje pe facebook, din care unele în privat. Am purtat o discuţie cu nişte studenţi români la Harvard, care făcuseră un plan de ţară, ajutaţi de profesorii lor, pentru care un stat ca România ar fi putut plăti milioane. Ei, din patriotism, au vrut să-l ofere României gratis, cu ajutor de la diverse firme. Tinerii ăştia au fost dispuşi să-l ofere gratis acelui politician dispus să-l urmeze, pentru salvarea ţării lor, pe care ca orice român patriot, o iubesc enorm. Au încercat cu Mircea Geoană, au încercat şi cu alţi politicieni aflaţi ulterior la cîrma ţării, dar au fost refuzaţi. Nimeni nu ne bagă în seamă, nimeni nu este interesat să salveze ţara. I-am întrebat de ce nu vor ei să vină cu acest plan de ţară, iar noi, cei din ţară care o iubim ca şi ei, să-i împingem de la spate, pentru că avem pe cine împinge, pentru că în momentul acesta ţara este o mlaştină. Este misiunea voastră de oamni oameni tineri, absolvenţi de Harvard, să salvaţi ţara! Noi, aici, acasă, în ultimii ani, am fost obligaţi să alegem răul cel mai mic, pentru a salva ţara şi ulterior am constat că a fost în toate cazurile apocalipsă în stare pură. Problemele lor sînt foarte multe, de la cele de ordin material, pînă la argumentul suprem, al lipsei de încredere. Sînt însă sigur că în următorii 5 ani îşi vor căpăta încrederea. Ei sînt în căutarea unui lider propriu, capabil să implementeze un proiect de ţară de asemenea anvergură, din patriotism, şi atunci ne vom putea ajuta în jurul lor, ca specialişti, în diverse domenii. E adevărat ceea ce spuneaţi cu experienţa tinerilor în politica românească, legată de faptul că un tînăr nu poate intra între ei, dacă nu este ca ei, chiar dacă la început joacă rolul băiatului tînăr, bun care intră în hiene şi este devorat de ele, dacă la rîndul lui nu acceptă să se transforme în hienă. E ca într-un labirint, nu văd ieşirea. Peste 5 ani însă lucrurile, după Revoluţia pe care o invoc, lucrurile se vor schimba cînd vor fi înlocuiţi trădătorii de neam, cu tineri frumoşi, curaţi şi cu bune intenţii, care să schimbe lucrurile rele de care vorbeam. În clipa asta nu se doreşte însă lucrul acesta. Vă demonstrez cu exemple simple: de la muzica banală care se difuzează acum, pe gustul marelui public: o muzică puerilă şi simplă, fără mesaj cu „fetiţe la soare… la mare“, faţă de muzica noastră rock plină de mesaj, care nu se difuzează tocmai din acest motiv. Muzica de care vorbeam e pe gustul celor care conduc ţara după „şcoala vieţii“. Cu siguranţă aţi stat de vorbă cu oameni tineri din actuala generaţie, care atunci cînd îi întrebi cu ce se ocupă, îţi răpund cu seninătate: „trăiesc din combinaţii“. Nedumerit i-am întrebat, poate că am eu o problemă, sînt un neadaptat că nu înţeleg dacă pe aceste combinaţii se plătesc taxe şi impozite, pentru că noi mergem la serviciu, unde plătim taxe şi impozite… Oamenii şi-au dat seama că modelele greşite sînt cele de succes. Rezumînd e ceea ce am pomenit mai devreme: funcţiile le prinzi numai dacă eşti băiatul lui tata sau fata lui mami, aşa cum spuneam, sau dacă pupi pe cine trebuie. Oameni crescuţi drept, pregătiţi cu eforturi de părinţi oneşti nu pot ajunge pe merit într-o funcţie. E vorba de oameni care au terminat în străinătate Magna cum Laude, posturi din care pot face bine ţării şi culmea… nu-şi găsesc de lucru în România.

Rep.: Sunt rockerii satanişti, aşa cum sunt ei stigmatizaţi pe multe voci din România, doar din cauza aspectului fizic, deliberat ales pentru a se distinge de restul cetăţenilor?

A. D.: Întorcîndu-mă la întrebarea dacă rockerii sînt satanişti vă spun încă o dată, categoric: nu sînt mai satanişti decît oricare din cei care se plimbă liberi pe stradă. Toată nebunia asta a fost indusă din interesul clasei politice ca mesajele muzicii rock să nu pună pe gînduri pe cei care o ascultă şi care vor putea declanşa Revoluţia de care vă vorbeam. Nimeni nu are interesul să asculte o muzică ce în ţări din Europa poate şi a reuşit chiar, să răstoarne guverne. Atunci cînd asculţi muzica din clipul „Corupţia ucide“, făcut pe date statistice, aflate în cele cinci minute de ascultare, care vorbesc despre analfabetismul funcţional, despre violenţa în familie, despre starea de igienă din spitale, despre angajările din instituţiile de la noi, despre drepturile românilor, care după unii politicieni sînt un lux, e o nebunie care nu trece. De asta credem în şansa generaţiei Milenei, nepoata dumneavoastră, rockeriţă, din convingere, pe care încurajarea noastră a făcut-o să nu abandoneze muzica rock, ci… dimpotrivă s-o cînte şi să ajungă chiar să o compună.

Rep.: Spuneţi cum aţi încurajat-o în această pasiune?

A. D.: Era cooptată într-un show de la o televiziune centrală. Am ascultat înregistrările cu ea, am constatat că are talent, cu adevărat şi dacă va persista va ajunge departe în muzica rock. Am aşteptat-o la metrou, am luat-o cu noi în studio, am cîntat alături de ea şi la plecare i-am dăruit o chitară bas pe care am văzut că face progrese cîntînd. Asta înţelegem noi prin a încuraja generaţia care trebuie să rămînă în ţară şi s-o salveze.

Rep.: Mulţumesc mult pentru adevărurile din acest interviu de colecţie şi sper să ne mai întîlnim, aici, la Monitorul.

A. D.: Şi eu sper, dar mai curînd, cînd veţi vedea că am avut dreptate, nu peste alţi 22 de ani, ci doar peste cîţiva, cînd ţara va fi salvată de tinerii de la care aşteptăm acest lucru.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending