Cititor Monitorul de Neamţ: Scrisoare deschisă de 1 Decembrie pentru românii de pretutindeni

Astăzi, de 1 Decembrie, când România își adună inimile sub același tricolor, simt nevoia să vă scriu aceste rânduri.

Este un moment festiv, dar și unul al reflecției, în care ar trebui să ne reamintim că, dincolo de politică și de scandaluri, 1 Decembrie înseamnă mai ales unitate, demnitate și recunoștință.

Este un moment de reflecţie, de a face auzite lucruri, care poate mai mult provoacă durere decât aduc bucurie, dar lucruri pe care le trăim cu toții, deși uneori le trecem sub tăcere.

Scriu pentru românii de pretutindeni, dar în mod special pentru cei din județul Neamț — locul unde am deschis ochii pe această lume, locul unde am învățat să sper, să sufăr, să cresc.

Indiferent unde suntem, ceva ne leagă: rădăcinile

Indiferent unde suntem astăzi, indiferent de credință, profesie sau politică, ceva ne leagă: rădăcinile. Și odată cu ele, responsabilitatea de a nu uita cine suntem.

Români suntem prin naștere, dar demni români devenim doar prin ceea ce facem. Prin felul în care ne alegem conducătorii, prin felul în care ne ridicăm vocea când ceva nu este drept, prin felul în care ne purtăm unii cu alții.

Nu este doar un drept — este o datorie sufletească. Mă întorc des pe meleagurile natale şi am privit şi ascultat ani la rând în egală măsură, atât de aproape cât și de departe.

Am văzut schimbări, da — unele mici, timide, dar necesare. Dar am văzut și altceva, ceva care doare: problemele mari rămân, neschimbate, ca niște umbre grele care rămân înrădăcinate.

Mai dureros este modul în care uneori ne pierdem firescul

Și mai dureros este modul în care uneori ne pierdem firescul. Cum transformăm evenimente culturale în ocazii de elogiere a unei singure persoane, ca și cum timpul a rămas în epoca trecută, în epoca în care un singur nume avea voie să fie rostit.

Cultura nu este o scenă pentru cineva anume. Cultura aparține oamenilor, comunității, copiilor noștri care au nevoie de modele, nu de repetiții obsesive.

O rușine care doare

Și apoi este sănătatea… rana cea mai adâncă. Mi-a fost dat să trăiesc în spitalul județean experiențe care au lăsat răni de suferinţă, neputinţă, vinovăţie. Urme care nu se văd, dar care rămân acolo în adâncul sufletului. Schimbăm manageri, facem poze, prezentăm planuri, dăm „cu var” peste ziduri — dar în esență, suferința este aceeași. Oamenii noștri dragi nu au unde să se vindece în siguranță. Și asta nu e doar o problemă administrativă. Este o suferință colectivă. O rușine care doare.

Adesea mă întorc cu gândul la copilărie. La serile lungi în care învățam la lumina lumânării, cu aragazul aprins în bucătăria mică. La apa caldă care venea rar, la frigul din casă, la visurile care mă țineau trează până târziu. Voiam doar un lucru: să reușesc. Să scap de neputință, de lipsuri, de eticheta de „om neştiutor”.

Și am reușit — nu prin scurtături, nu prin uși deschise prin spate

Și am reușit — nu prin scurtături, nu prin uși deschise prin spate, ci prin muncă, răbdare și încăpățânarea de a nu renunța. Îmi vine greu să văd cum astăzi diploma a ajuns, pentru unii, doar o hârtie, nu un simbol al efortului și al cunoașterii. Cum se pierde respectul pentru specialiști adevărați, pentru tehnocrați, pentru oamenii care au studiat multi ani în viață pentru a deveni competenți. Altădată știam foarte bine ce „se cade” și ce „nu se cade”. Astăzi, aceste cuvinte au deveni necunoscute.

Nu pot aplauda ceea ce știu că nu e drept

Prea mulți dintre noi uităm să ne privim critic, uităm să fim smeriți. Iar smerenia nu înseamnă slăbiciune. Înseamnă curajul de a recunoaște adevărul, de a respecta lumea din jur și de a nu ridica în slăvi pe cine nu merită. Nu pot aplauda ceea ce știu că nu e drept. Nu pot urca pe un piedestal o persoană “non grata” doar pentru că așa se poartă sau pentru că „așa fac ceilalți”.

Aș simți că-mi trădez principiile, credințele, toate valorile morale adunate într-o viaţă de om ajuns la maturitate. E rușinos să vedem cum societatea se deformează sub ochii noștri și să fim încă tăcuți. De aceea scriu. Pentru ca, măcar astăzi, de 1 Decembrie, să ne întoarcem puțin unii spre alții. Să ne amintim să dialogam. Să ascultăm. Să ne pese.

Vocea unui cetățean nu ar trebui să fie ignorată

Îmi doresc ca aceste rânduri să ajungă acolo unde pot aprinde o lumină — fie prin Monitorul de Neamţ, fie prin cei care cred în dreptul la dialog. Dacă libertatea de exprimare are valoare în comunitatea noastră, atunci vocea unui cetățean nu ar trebui să fie ignorată.

De Ziua Națională, vă invit la o clipă de sinceritate cu noi înșine.

La mulți ani, România!

La mulți ani, nemțeni!

La mulți ani tuturor românilor de pretutindeni!

AUTOR: Gabriela PIEPER