Contactează-ne

Arhivă 2005-2017

Cîte ceva despre o poveste

Știre publicată în urmă cu

în data de

Camelia Varvara-Tudose poate constitui, pentru multi, un soi de enigmã. Pentru cã nu e usor sã descifrezi mare lucru dincolo de atitudinea corectã a omului de fiecare zi. Ea însãsi nu pare dispusã a demistifica structura coerentã de director de jurnal. Se complace în a se risipi (în parte) în teritoriul derizoriu al unui univers pe care, vrînd-nevrînd, un ziar trebuie sã-l investigheze, si sã adapteze – lucru meritoriu – informatia seacã la rigorile tinutei ziaristice contemporane. S-a consacrat de multã vreme activitãtii de presã si a fãcut-o, asa cum o face si acum, cu har, talent si un necesar si binevenit simt al echilibrului. A încercat teritoriul liric si, fãrã sã abuzeze de el, a demonstrat cã poate sã înnobileze expresia poeticã cu trãsãturile unei metafore austere, reticente, dar, sau poate tocmai din aceastã pricinã nu mai putin expresivã. Tentatia hãlãduirii prin imperiul cuvîntului a fãcut-o sã scrie prozã, iar recentul premiu al Concursului literar „Ion Creangã“ din capitala Moldovei a venit sã confirme valoarea unui text care nu revendicã decît umilul statut de poveste. Poate cã sunã frumos categorisirea, poate cã farmecul acestui gen este persuasiv pentru unii, dar, sînt sigur, „Inima casei“ este mai mult decît o simplã poveste. E un exercitiu de arhitecturã (ce potrivealã!) si, în acelasi timp, un expozeu stilistic de mare plasticitate si expresivitate; pentru cã e scris frumos si, mai mult decît atît, pentru cã dezvãluie o perfectã stãpînire a procedeelor scriitoricesti de constructie si dezvoltare a ideilor, o frazã cursivã, sugestivã, plinã de metafore si savoare. Asezatã sub un motto („Frica este ucigasul mintii“) – ar putea fi o reminiscentã livrescã (cu atît mai mult cu cît e ornatã de ghilimele) pe care nu mã simt în stare sã o identific, dar în acelasi timp tot atît de bine i-ar sta a fi interpretatã ca o emanatie a propriului spirit – povestea ar fi trebuit sã înceapã – conform unor strãvechi si de neabãtut uzante ale genului – cu „a fost odatã…“. Începe, în schimb, asemenea unei confesiuni; sau ca resturile unei confesiuni neîmpãrtãsite la vreme si mãcinatã de îndoieli si reticente: „Þie ar trebui sã-ti pot povesti despre ea; era o lume de crepuscul, niciodatã n-am stiut cît din ceea ce mi se arãta era adevãrat“. Structura, tãiatã în planuri echilibrate, unitare ca expresie, este rezultatul unui procedeu de constructie sobru si riguros totodatã, care, exploatînd uneori si virtutile interversiunii, uneste totul într-un story cu puternice accente reflexive si rememorative.

O mostrã care, sperãm, este potrivitã în a ne justifica într-o oarecare mãsurã argumentatia Este istoria unui om, alcãtuitã din frînturi alese cu abilitate pentru a se integra discursului epic, este istoria unei vieti, este viata însãsi. Creatie de fictiune, alimentatã, uneori copios, cu datele concrete asimilate din experiente trãite sau imaginate, cu secvente digerate ale unei istorii redimensionate în plan interior, alcãtuirea are meritul de a construi o lume ce-si are temelia nu în aspectele exterioare, vagi si terne, ci în cele pline de meandre si subtilitãti ale labirintului sufletesc. Discursul epic se formuleazã în angrenajul expresiv al atmosferei unde subtilitatea amãnuntului, pregnanta senzatiilor, veridicitatea afirmatiilor – nu rareori peremptorii si conotative – dezvãluie o bunã cunoastere a reactiilor umane. Si pentru cã, probabil, nu veti avea foarte curînd sub priviri textul, cît si pentru satisfactia pedantilor, iatã o mostrã care, sperãm, este potrivitã în a ne justifica într-o oarecare mãsurã argumentatia: „Grigore a strîns din umeri la auzul chicotelilor noastre, ce eram altceva decît niste copii, plini de cruzimea copiilor, îi vedeam fata ridatã, cutele mult adîncite sub ochi, mai tîrziu am privit cu întelegere fetele marcate de timp, felul în care anii, îndoiala, dragostea sau furia au modelat chipul cuiva, atunci nu vedeam decît fata lui Grigore, mie-mi pãrea bãtrîn, nu era asa, un bãrbat la cincizeci de ani nu e bãtrîn, are acea flacãrã de final, stie cã nu mai are mult timp si se uitã cu bãgare de seamã la viata lui iar el, în fata ochilor nostri orbi de neîntelegere, chiar asta fãcea. Ne descria viata lui cum ar fi putut fi, mergînd peste tot prin casa pe care n-o pãrãsea niciodatã, nici mãcar ca sã cumpere o pîine, nu o repara dar vorbea cu ea cum vorbesti uneori cu tine, ori strîngea acei bani pe care-i lua un ins mãrunt, vesnic obosit, cu ochi catifelii, tristi ca ochii cîinilor ucisi.“ Dovedind sigurantã si vigurozitate în expresie, Camelia Varvara-Tudose poate merge mai departe cu încredere si sperantã pe un teritoriu care se dovedeste a fi fast atît pentru ea cît si pentru spiritul cuvîntului. Asa… din poveste în poveste.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending