Cine și când ne-a despărțit?

Cine și când ne-a despărțit? Întrebarea aceasta nu este doar un exercițiu de memorie istorică, ci o rană adâncă, care sângerează din sufletul colectiv. Nu putem arăta cu degetul spre un singur moment, un singur conducător sau o singură epocă. Despărțirea noastră s-a făcut lent, pe nesimțite, ca o toamnă lungă în care frunzele cad una câte una, până când copacul rămâne gol și neputincios în fața iernii.

România de azi seamănă cu un copac uscat

România de azi seamănă cu un copac uscat, care și-a pierdut frunzele. Fiecare frunză căzută a purtat cu ea o șoaptă, o durere, un strigăt neauzit. În căderea lor, frunzele au vorbit despre sensul vieții, al morții, al suferinței. Dar cine le-a ascultat? Nimeni. Ne-am obișnuit să trecem pe lângă tăcerea lor, ca și cum nu ne-ar privi. Și astfel, sensurile s-au risipit în vânt, iar noi am rămas cu sentimentul golului, al unei vieți fără rost, al unei morți fără împăcare.

Despărțirea aceasta s-a produs atunci când solidaritatea a fost înlocuită cu egoismul, când credința a fost înăbușită de teamă, când curajul a fost schimbat pe tăcerea complice. Ne-au despărțit interesele politice, dictaturile mascate în democrații, promisiunile mincinoase, dar mai ales ne-a despărțit lipsa noastră de veghe. Am uitat că poporul e viu doar atunci când trăiește în unitate, iar puterea lui se rupe atunci când fiecare își caută scăparea doar pentru sine.

„Moartea noastră e uitată în tăcere”

Astăzi, sensul vieții noastre e în contrast cu sensul vieții lor. Ei trăiesc pentru a acumula, pentru a domina, pentru a stăpâni. Noi trăim pentru a îndura, pentru a supraviețui, pentru a căuta fragmente de demnitate în cioburi de iluzii. Între aceste două drumuri nu mai există întâlnire. Nu ne mai întâlnim nici în viață, pentru că visurile lor sunt clădite pe distrugerea visurilor noastre; nu ne mai întâlnim nici în moarte, pentru că moartea lor e plânsă cu fast și onoruri, iar moartea noastră e uitată în tăcere; nu ne mai întâlnim nici în suferință, pentru că suferința lor e ușurată prin privilegii, iar a noastră e dusă pe umeri până la epuizare.

Cine și când ne-a despărțit? Poate străinii care ne-au ocupat țara. Poate conducătorii care au trădat. Poate frica ce s-a cuibărit în sufletele noastre. Poate chiar noi înșine, prin slăbiciunea de a nu mai crede în unitate și în forța comunității.

„Și copacul uscat poate renaște”

Și totuși, întrebarea aceasta rămâne vie pentru că, în adâncul sufletului, mai există o sete de răspuns. Dacă am ști cine și când ne-a despărțit, poate am ști și cum să ne regăsim. Poate am învăța că frunzele nu cad pentru a pieri, ci pentru a hrăni pământul din care răsar altele noi. Poate am înțelege că și copacul uscat poate renaște, dacă seva lui e hrănită din nou cu adevăr, credință și solidaritate.