Cetatea Neamţ, istorii mai puţin cunoscute

■ în decursul veacurilor, fortificaţia care străjuia Valea Ozanei a cunoscut perioade de glorie şi decădere ■ prin anii 1800 era o ruină, localnicii folosindu piatra pentru a construi beciuri şi locuinţe ■

„Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea! Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici… Inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji care şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea…”.

Aşa descria Alexandru Vlahuţă în anul 1901 Cetatea Neamţ, neobositul călător prin ţinutul străjuit de Ceahlău evocând istoria zbuciumată a ei, plecând de la faptul că la început de secol XX era în paragină. Şi alte surse pomenesc de fortăreaţa ridicată pe culmea Pleşu, dominând oraşul Târgu Neamţ, din ele rezultând că a avut perioade de înflorire, dar şi de decădere.

Prima atestare apare pe 3 februarie 1395, într-un document care se referă la expediţia lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, în Moldova. Cetatea a avut un rol strategic bine definit, de aici putându-se supraveghea zona cuprinsă între valea Moldovei şi a Siretului, dar şi drumul care treceau munţii spre Transilvania. Construcţia ei s-a făcut în contextul sistemului de fortificaţii construit în Moldova spre sfârşitul secolului al XIV-lea, odată cu apariţia pericolului otoman. Cetatea a fost zidită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), a fost fortificată de Ştefan cel Mare şi distrusă în secolul al XVIII-lea, în 1718.

Cât despre expediţia lui Sigismund de Luxemburg, aceasta a fost motivată de expansiunea teritorială, dar nu şi-a atins scopul. În „Cronica veche moldovenească“ se spune că domnitorul Ştefan I (1394-1399) i-a învins pe unguri la Hindău (comuna Ghindăoani), aşezare aflată de circa 15 km de de Târgu Neamţ). Oştile maghiare au înaintat până la cetate, asediind-o fără izbândă.

Iar la 2 februarie 1395 s-a emis un act de cancelarie „ante castrum Nempch“, care creprezintă prima atestare. Domnia lui Ştefan cel Mare îi atribuie un rol important, fiind prinsă în ansamblul de construcţii militare, inclusiv manastirile fortificate din Moldova, cu rol de apărare în cazul atacurilor turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonezilor. Considerând că Cetatea Neamţ nu este suficient întărită pentru a rezista, între Bătălia de la Podul Înalt (ianuarie 1475 – Vaslui) şi Bătălia de la Valea Albă (26 iulie 1476 – Războieni, Neamţ) Ştefan a supraînălţat zidurile cu câţiva metri şi a realizat creneluri şi ferestre înguste.

Tot atunci a fost săpat un şanţ de apărare. La toate aceste activităţi au fost folosiţi prizonieri turci, luaţi ostateci la Podul Înalt. După victoria de la Valea Albă, Mahomed al II-lea a asediat timp de opt zile Cetatea Neamţ, crezând că voievodul Moldovean s-a retras aici, lucru nereal. Acest asediu este prezentat în cronica lui Ion Neculce, unde se arată că fortificaţia a suferit mari distrugeri în urma salvelor de artilerie, dar a rezistat. „Răspunsul“ din cetate, tot cu tunuri, i-a făcut pe otomani să se retragă.

În cronica scrisă de vistiernicul veneţian al sultanului, Giovanni Maria Angiolello, asediul este descris astfel: „Făcând încercarea de a cuceri fortăreaţa, s-au aşezat şapte bombarde şi în decurs de opt zile s-au făcut efortul de a o cuprinde, dar două din cele bombarde s-au spart, iar cei care se aflau în fortăreaţă nu voiau să stea de vorbă şi toţi se apărau cu artilerie şi nu le păsa de noi“.

Anii au trecut, iar otomanii şi-au extins dominaţia în Ţările române, impunând domni care le erau supuşi. Alexandru Lăpuşneanu, în a doua domnie (1564 – 1568), la solicitarea sultanului mută capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi şi obligat să dărâme toate cetăţile. „Alixandru vodă făcându pre cuvântul împăratului, umplându toate cetăţile de lemne, le-au aprinsu de au arsu şi s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să-i fie apărătură dispre leaşi“. Se pare că Cetatea Neamţ nu a suferit distrugeri importante, arzând doar lemnăria şi prăbuşindu-se plafoanele care erau susţinute de grinzi de stejar.

Refacerea construcţiilor militare a fost făcută în mai multe etape de către Petru Şchiopul (prima domnie, 1574-1577), Vasile Lupu (1634-1653), Cetatea Neamţ fiind loc de refugiu pentru familia şi averile celui din urmă, în timpul invaziei tătarilor din 1650. Alt domn care a primit poruncă de la turci să dărâme fortificaţiile a fost Dumitraşcu Cantacuzino, în 1675, într-un document menţionându-se „Atunce au strâcat cetatea Sucevei ş-a Neamţului ş-a Hotinului“, iar Nicolae Costin scria următoarele: „Şi punând lagum (praf de puşcă – n.r.), sub zidurile cetăţilor le-au arungat din temelie. Numai cetatea Sucevei, neputând-o strica cu lagum au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Şi astfel slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mari s-a risipit cetatea“. În 1718, Mihai Racoviţă (1660 – 1744), domn în Moldova de trei ori), primeşte şi el ordin pentru distrugerea fortificaţiilor.

„Lui Mihai-vodă i-au venit de la Poartă poroncă să strice Cetatea Neamţului şi Miera, unde au şăzut cătanele. Şi le-au stricat, iar nu foarte de tot“, arată Ion Neculce. După această distrugere, Cetatea Neamţ şi-a pierdut importanţa politico-militară, iar procesul de degradare s-a accentuat. A urmat mai bine de un secol de ruinare, domnii fanarioţi neavând nici un interes să o reconstruiască, iar localnicii au folosit piatra din ziduri, din bastioane şi din pilonii podului de acces pentru a-şi construi case şi beciuri. Abia domnitorul Mihail Sturdza (1834- 1849) a emis mai multe acte, adresate ispravnicilor de Neamţ, prin care a cerut protejarea zidurilor cu gard şi punerea unui supraveghetor.