Centenarul Marii Uniri si „Pohta ce-am pohtit!“

Pe 1 decembrie 2018 suntem porniti, cu mic cu mare, să sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire, pe teritoriul unei Românii mult mai mici decât aceea de acum un secol. Proiectul creării unei structuri statale prin unificare a fost visul din totdeauna al omenirii, indiferent de meleaguri. În zona noastră, carpato – dunăreană, proiectul unificării istoria îl consemnează ca pornind de la Burebista si finalizându-se în anul 1918. Două milenii de frământări, iluzii, deziluzii si sacrificii. Pornind în sens invers, de la Mare Unire din 1918, mitologia unificatoare a fost dominată permanent de figura marilor domnitori înaintasi, Mihai Viteazu si Alexandru Ioan Cuza. Nici măcar regimul comunist nu a rescris aceste file de istorie, cu scopul de a minimaliza sau estompa imaginea marilor domnitori unificatori, în încercarea de a-si asuma meritul acestui act istoric. În schimb, sunt suficiente dovezi că monarhia, atât prin Carol I, cât mai ales cea a insipidului rege Ferdinand, a făcut tot ce i-a stat în putintă pentru a-i marginaliza pe acesti domnitori. Norocul nostru a fost că memoria colectivă le-a retinut faptele, până la rang de legendă. În ce priveste unitatea poporului român (Moldova si Muntenia), aceasta nu poartă pecetea lui Carol I, ci a lui Alexandru Ioan Cuza. Carol I rămâne personaj în istoria obtinerii Independentei în 1877, fată de Imperiul Otoman. Marele fapte de eroism ale ostasilor români, de la Plevna si Grivita de exemplu, nu au fost expresia atasamentului fată de monarh, ci a dragostei fată de tară si fată de neatârnarea ei. Pentru edificare, putem reciti poeziile lui Vasile Alecsandri „Sergentul“ si „Penes Curcanul“. Istoria acelor momente, scrisă de menestrelii monarhiei, a tinut mortis să ne convingă că meritul obtinerii Independentei din 1877 i se cuvine în totalitate lui Carol I. Meritul exclusiv al obtinerii Independentei din 1877 se datorează exclusiv Poporului Român, existent la vremea aceea, la cârma căruia se găsea întâmplător Carol I, dar si o clasă politică dedicată acestui ideal. Istoria, scrisă de aceiasi menestreli în 1918, era menită să îmbogătească sărăcia blazonului regelui Ferdinand, cu titlul de „ÎNTREGITORUL“. În realitate, istoria trebuia să consemneze firesc că „regimul monarhic, sub regele Ferdinand, a sărbătorit realizarea Marii Uniri, rod al vointei de veacuri a românilor“. Meritul era colectiv, nu unul personal. Se omite cu prea multă usurintă, în beneficiul Casei Regale, că factorul declansator si catalizator predominant al Marii Uniri, l-a constitut Miscarea Ardeleană, în frunte cu intelectualii si militantii ei pasoptisti. Cu ocazia sărbătoririi centenarului Marii Uniri, suntem obligati să recuperăm imaginea înaintasilor, care s-au dedicat acestui ideal, Mihai Viteazu, Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, alături de atâtia multi altii. În vârful piramidei realizării idealului de unificare, în memoria românilor străluceste steaua lui Mihai Viteazu, a cărui cetate de suflet, Alba Iulia, a fost lăsată pentru a fi folosită ulterior, de către regii vremelnici ai României, doar ca loc de încoronare si de pomenire. Mihai Viteazu a fost cel care a confirmat că „dacă vrei poti“, si a putut, după „Pohta, ce-am pohtit!“

Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, monarhistii includ în formatia „monarhilor întregitori“ si pe regele Mihai I

Monarhistii doresc cu orice pret ca cvartetul monarhiei române să fie redus la un trio, în raport cu sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, prin eliminarea „rusinii familiei“, care a fost Carol al II-lea. Se pare că încercarea de transfer în meritul total al lui Mihai I a actului de la 23 august 1944, nu este suficient de convingătoare si s-a plusat, considerându-se că si retrocedarea către România a Transilvaniei de Nord de către URSS, pe 10 martie 1945, a fost meritul exclusiv al acestuia. Contextul istoric se dovedeste că a fost cu totul altul. La Conferinta de la Yalta din 4-24 februarie 1945, Marile Puteri au căzut de acord că România va intra definitiv în zona de influentă a sovieticilor. La 6 martie 1945, au loc alegeri, FDP este declarat câstigător, iar regele Mihai I este pus în fata faptului de a numi ca prim – ministru pe dr. Petru Groza. Pe 8 martie 1945, Primul ministru Petru Groza si ministrul de externe Gheorghe Tătărăscu îi trimit o telegramă lui Stalin, căruia îi cer în termeni fermi retrocedarea Transilvaniei de Nord – Est, României. În 24 de ore, Stalin a trimis răspunsul ferm de acceptare. Decizia lui Stalin, de a aproba revenirea Transilvaniei la România, a fost conditionată de instalarea la Bucuresti a unui guvern pro-sovietic. Paradoxal, dar comisia militară a Aliatilor, condusă de Litvinov, îi înaintase lui Stalin propunerea ca Transilvania să devină independentă, cu o suprafată de 100.000 kmp si o populatie de 5 milioane locuitori. În fata lui Stalin a contat cererea lui Petru Groza, care îsi luase responsabilitatea să conducă un guvern pro-sovietic si nu propunerea comisiei sau cererea similară a Ungariei. Ardealul ne-a revenit, realizându-se astfel o mică „reîntregire“, ca urmare a faptului că din ratiuni lesne de descifrat, Stalin a refuzat propunerea comisiei militare, de a realiza un experiment separatist în Ardeal, dar si solicitările ungurilor. După 1945, ne-a costat enorm plasarea României în zona de influentă a sovieticilor de către americani si englezi, dar măcar am redobândit Ardealul. Meritul acesta, desi amar, a fost exclusiv al poporului român, care i-a suportat integral costurile. Asa că regelui Mihai I, rolul de coautor al actului de la 23 august 1944, îi este suficient pentru scurta sa domnie. (Ioan BIVOLARU)