Ce se ascunde de fapt în spatele problemelor de comportament ale copiilor

■ Psiholog Dr. Ana Aurelia Huţanu ■

Ne-am obișnuit să punem cu ușurință copiilor (dar și oamenilor mari) etichete precum „sensibil”, „furios”, „perfecționist”, „timid” sau „super-entuziasmat” când observăm unele lucruri la ei dar nu realizăm că ceea ce vedem nu este decât vârful aisbergului comparativ cu complexitatea trăirilor lor.

Spunem că un copil este „sensibil” atunci când plânge din cele mai mărunte lucruri, se întristează când pleacă cineva apropiat, nu-i place să fie singur sau nu se poate uita la filme foarte triste. În spatele etichetei de sensibilitate avem un autoreglaj în formare, deficitar. Copilul nu își poate gestiona corespunzător sentimentele deocamdată. Este îngrijorat cu privire la lucrurile noi care se întâmplă și are nevoie să se familiarizeze treptat cu ele. Neavând experiență cu astfel de trăiri, are o puternică frică internă pe care nu este capabil să o verbalizeze și nici să înțeleagă pe deplin ce încearcă să-i transmită ceilalți prin cuvintele lor. Un copil sensibil are nevoie de timp, de răbdare și înțelegere, de multe explicații cu privire la emoții și atașament sănătos, iar evident astfel de discuții se întind de-a lungul mai multor ani pe măsură ce copilul trece de la o etapă la alta. Adesea părinții, persoanele de îngrijire și nici chiar cadrele didactice nu sunt echipate pentru un astfel de demers.

Un copil etichetat ca „furios” urlă și țipă des, este adesea opoziționist, aruncă și este distructiv cu lucrurile, își încrucișează brațele și se închide în el, strigă „te urăsc” sau „pleacă!” numai că nu asta vrea să facă sau să spună de fapt pentru că nu are capacitatea de a-și recunoaște și calma emoțiile în timp real. Să fim realiști, mulți dintre adulți nu sunt capabili de asta! Copilul încă nu dispune de strategii adecvate pentru a face față situațiilor cu care se confruntă și are nevoie de ajutor în a și le dezvolta și consolida. Furia este o trăire intensă care sperie și dezechilibrează până și un om mare, nu e de mirare că micuții se simt îngrijorați cu privire la sentimentele „necunoscute” pe care nu le pot denumi și care le scapă de sub control. Din punct de vedere evolutiv, furia este o reacție la o nedreptate percepută subiectiv față de care persoana se simte neputincioasă. Identificând corect acea nedreptate și făcând ceva constructiv în privința ei, putem „lucra” cu furia într-un mod sănătos, fără a o suprima fiindcă ea își are rolul ei.

Copilul „perfecționist” este stresat în privința încălcării regulilor, nu admite că poate greși, nu vrea să lipsească niciodată de la școală, este speriat ca nu cumva să răspundă greșit și în general are dificultăți în a accepta să fie criticat constructiv. Dincolo de ceea ce se vede la suprafață, acești copii se confruntă cu un mod negativ de a gândi pe care nu îl conștientizează ca atare, întâmpinând dificultăți în a-și verbaliza grijile. Au nevoie de ajutor pentru a pune cap la cap gânduri și acțiuni fiindcă adesea percep situațiile în mod izolat în cadrul unor contexte specifice și nu pot face transferul către alte zone ale vieții lor. Ei se simt împliniți atunci când fac lucrurile așa cum trebuie și se stresează cumplit când deviază de la normele impuse în grupul lor social. Experiența variată de viață, gândirea critică și nuanțată, flexibilitatea, încurajarea și mai ales umorul jucăuș combat cu succes efectele negative ale perfecționismului toxic. Toate acestea se dezvoltă cu timpul, făcând greșeli și învățând din ele, așa că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri din acest punct de vedere este să-i lăsăm să și greșească fără a reacționa disproporționat la orice deviație de la normele idealizate și nerealiste cu care și noi ne-am luptat la vârsta lor.

Una din cele mai uzate etichete puse în fruntea copiilor este cea de „timid”. Nu intru acum în confuzia cu cea de „introvert” fiindcă voi dedica un alt articol acestui termen. Copilul considerat timid se ascunde după picioarele celor mari, este speriat de persoanele noi și în general de orice schimbare, nu-i place să meargă undeva unde nu a mai fost și preferă compania persoanelor familiare, pe care le cunoaște. Aisbergul timidității conține sub suprafața apei incapacitatea de a verbaliza griji și frici majore. Neputându-le defini, ele constituie pentru copil o masă densă prin care nu poate pătrunde cu nivelul său de înțelegere actual și acest mare necunoscut îl sperie. Se comportă așadar prudent în fața oricărui lucru nou și are nevoie de timp pentru a înțelege situația și a se familiariza cu ea. De asemenea, are nevoie de ajutor în a-și face planuri de acțiune pentru situațiile noi pentru a le putea gestiona pe măsură ce parcurge diverse etape și scenarii. Cu timpul, pe măsură ce trăiește experiențe variate și securizante, zona necunoscută se diminuează și toleranța față de ea crește. Ultimul lucru de care au ei nevoie este să fie ridiculizați, bulizați, forțați prostește și împinși de la spate în situații noi fără niciun fel de pregătire! Cei din jur (părinți și cadre didactice inclusiv) greșesc adesea cu cele mai bune intenții, fără a realiza cât de puțin echipați sunt pentru a susține adecvat un astfel de copil în a evolua armonios.

Opusul „timidului” este „super-entuziasmatul”, copilul care nu are frică și jenă de nimic, e plin de energie și îndrăzneală iar filtrele parcă îi lipsesc cu desăvârșire mai ales când avem oaspeți sau suntem într-un loc unde e nevoie de liniște și conduită cumpătată. Spune lucruri inadecvate de față cu ceilalți, face glume la momente total nepotrivite, sare pe mobilă, intră mai tare în ceilalți copii fiind un pic mai dur cu ei fără să-și dea seama și în general pare un copil exuberant fără butoane de „pauză” și „mute”. Acești copii nu sunt de fapt capabili să-și descopere deocamdată propriile „setări” interioare, neputându-și regla entuziasmul. În așteptarea a ceva important, ei nu dispun de strategii de calmare a stresului anticipativ. Cu timpul și cu o psihoeducație adecvată, ei învață să se tempereze și să-și manifeste entuziasmul în moduri mai constructive fără a risipi atât de multă energie și fără a deranja.

Mulți dintre cei mari se vor recunoaște și ei aici încă din copilărie, astfel încât e important să precizez că problemele de orice tip au nevoie în primul rând să fie ascultate și înțelese indiferent de vârsta celui care se confruntă cu ele iar psihologul exact cu asta se ocupă!