Ce caută românii pe „Corabia nebunilor”?

Pentru a înţelege interogaţia din titlu, trebuie reamintit că, în anul 1962, scriitoarea americană Katherine Anne Porter, lansa romanul „Corabia nebunilor”, devenită imediat bestseller-ul Americii. După acest roman s-a turnat filmul cu acelaşi titlu, care în 1965 primea nu mai puţin de 8 Oscaruri. Regizorul filmului a fost renumitul Stanley Kramer.

Acţiunea romanului se petrece în anul 1933, pe un pachebot de lux german, care executa o cursă între Mexic şi Germania. Sunt prezentate aspecte din viaţa pasagerilor, de pe multiplele punţi cu confort diferenţiat, pe care aceștia erau repartizaţi funcţie de naţionalitate şi categoria socială. Aflaţi în plină criză economică mondială a perioadei 1929-1933, pe acest pachebot, indiferent de punte, toți pasagerii aveau o singură preocupare, aceea de a găsi o soluţie de moment, prin care să-şi rezolve problemele personale.

Ni se dezvăluie că toate soluţiile găsite erau utopice, ducând spre acelaşi deznodământ nebunesc. Aici se poate face o paralelă între perioada crizei de atunci, premergătoare celui de Al Doilea Război Mondial dintre anii 1939 şi 1945 şi perioada actuală, premergătoare celui de Al Treilea Război Mondial, care se prefigurează la orizont.

Soluţia supravieţuirii, fie şi doar pe perioada traversării Atlanticului, găsită de pasagerii de pe pachebot, atunci în 1933, a fost că, într-un fel sau altul, fiecare căuta să se îndrăgostească de cineva, cu orice preţ, indiferent de urmări. Se dovedeşte că pachebotul nu era un vas oarecare, ci o vastă menagerie a ticăloșiei, în care fiecare personaj îşi etala partea cea mai hidoasă a sufletului pentru a profita la maximum de soluţia găsită.

Astăzi, lumea călătoreşte înghesuită pe punțile unui uriaş pachebot transatlantic, la fel de preocupată de a găsi o soluţie de supravieţuire, pe această nouă corabie a nebunilor. Ca şi în anul 1933, acum în 2024, lumea crede că pentru a-şi rezolva toate problemele, la pachet, este suficientă o singură soluţie.

Soluţia găsită este la fel de utopică, ca şi cea a dragostei universale din 1933. Este soluţia urii universale. Astăzi, pe „Corabia nebunilor”, lumea se urăşte de moarte, cu orice preţ, indiferent de urmări, iar corabia se dovedeşte a fi o și mai mare menajerie a ticăloşilor, în care fiecare îşi etalează ce are mai hidos pentru a-şi atinge scopurile proprii.

Pe una din punţile de pe „Corabia nebunilor”, ocupată de România, un lider efemer ca Klaus Iohannis a declanşat „războiul româno-român” în 2014, acelaşi an în care, pe puntea ocupată de Ucraina era declanşat „războiul ucraineano-ucrainean”. Ca şi cum războiul nostru nu era deajuns, liderii noştri lansează ca dintr-un mortier, provocare după provocare în direcţia Rusiei, doar, doar or scoate ursul din bârlog, pentru a servi pe tavă America cu un nou război proxi.

Liderii Franţei, Marii Britanii şi ai Poloniei au fost mai pragmatici, trimiţând trupe regulate ale ţărilor lor, în Ucraina, proiectând un „next level” al urii, pentru a fi printre primii la utopica împărţire a Rusiei. De când Rusia şi-a împins trupele spre Ucraina vedem că politica externă a României, condusă unidiscreționar de preşedintele Iohannis, echivalează mai mult cu o provocare la război, decât cu o prevenire a acestuia.

Liderii României, președintele şi premierul, se găsesc în postura unui David, învârtind praştia în faţa unui Goliat protejat de chivără, care nu prea ştie de glumă. Această politică a liderilor noştri este în totală opoziţie cu interesul național al unei ţări mici, al cărei armament se rezumă la nişte praștii.

Desigur că în raporturile noastre cu Rusia, de-a lungul vremurilor, am avut şi avem suficiente motive să ne manifestăm nemulţumirea sau indignarea, dar reacţiile noastre nu au avut totodeauna doza de înţelepciune dictată de poziţia noastră geostrategică şi de anvergura posibilităţilor de care dispunem. Multe dintre reacţiile liderilor noştri, mai ales cei actuali, au doar doza de infantilism al unui David dominat de tembelism juvenil.

România nu a reuşit să adopte o poziţie echilibrată, între teribilismul unui pudel, care se crede dulău în fața Rusiei, o ţară veşnic mare şi vecină şi între obediența necondiţionată faţă de „partenerul strategic” SUA, o ţară veşnic prea îndepărtată şi preocupată doar de jocurile cu numere mari.

Noii noştri conducători, care vor rezulta din buletinele de vot, nu din bilețelele ambasadei americane din Bucureşti, vor trebui să ne păstorească în aşa fel, încât să ne asigure că suntem o ţară care merită atenţia, nu o cerşeşte, scăpându-ne de complexul de „turmă mică” în care poate face iama orice lup din Vest sau urs din Est.

După unii generali români, care se reciclează prin televiziuni, ar trebui să ne bucurăm că SUA îşi fac bază militară permanentă la Kogălniceanu și să ne felicităm că acest colos şi-a pus un picior pe suveranitatea noastră, negândindu-ne nicio clipă unde îşi va pune piciorul celălalt colos, Rusia, în dorinţa acesteia de a echilibra balanţa.

Furtuna stârnită în lume de iminenţa unui nou război mondial, în urma căruia să se stabilească o nouă ordine mondială, pentru a linişti iar apele pentru o vreme, găseşte „Corabia nebunilor” într-o periculoasă derivă, fără cârmă. Toate punţile se înarmează cu ce găsesc la îndemână, pentru bătălia finală de a ocupa puntea superioară, a supravieţuitorilor.

Liftul României s-a stricat, iar Klaus Iohannis caută o scară de urcare spre puntea superioară, fără a se uita în urmă. Interogaţia din titlu trebuie clarificată. În interogaţia respectivă nu se cere o explicaţie privind locaţia actuală a românilor. Aceştia sunt deja pe „Corabia nebunilor”, în calitate de parteneri. Întrebarea este, ce speră ei să găsească acolo?

Sticla cu apă, lanterna şi un aparat radio, singurii aliaţi în ultimul război

S-au înmulţit îngrijorător focarele de război şi atentatele teroriste, ceea ce dovedeşte că războiul din Ucraina face parte dintr-un scenariu mai complex. Ultima „Ordine mondială”, care a durat vreo 23 de ani, este ca şi expirată şi se pune de un Al Treilea Război Mondial, pentru reîmpărţirea lumii.

Statele mici, precum România, aşezându-se obiediente la coadă, pentru a primi noile repartiţii. Au trecut deja 80 de ani, un record, de la cel de Al Doilea Război Mondial. Între primul şi al doilea război trecuseră doar vreo 20 de ani de pace. La întrebarea dacă UE este pregătită a intra în cel de Al Treilea Război Mondial, răspunsul este categoric „NU!”.

Birocrația bruxelleză a început să se gândească la introducerea obligativităţii serviciului militar, la trecerea la economia de război şi la reînarmarea abandonată în timpul Războiului Rece (1949-1991). Aceste măsuri ar trebui să ducă la desfiinţarea NATO, deoarece atunci când am aderat, ni s-a impus să desfiinţăm armata, fiindcă or să ne apere SUA.

Ni se transmit semnale că SUA s-ar retrage din NATO, fiind mai preocupate să-şi cârpească propria democraţie, decât s-o mai impună şi altora ca model. În politica lor izolaţionistă, SUA nu ar fi dorit să participe nici la primul şi nici la al doilea război mondial, dar marea finanţă de pe WALL STREET şi-a dat seama că, stând deoparte, nu va participa la marea împărţeală.

În cazul unui Al Treilea Război Mondial, nu se ştie încă cine sau ce i-ar putea împinge pe americani să treacă Atlanticul sau Pacificul, ori amândouă oceane deodată. Nu am motive temeinice să cred că tensiunile dintre UE şi Federaţia Rusă sunt reale. Aceste tensiuni artificiale sunt induse de către SUA, care urmăresc asiduu să aibă sub control ambele puteri, cu riscul de a scăpa China printre degete.

În UE se discută din ce în ce mai apăsat de reintroducerea stagiului militar obligatoriu, măsură menită să asigure supravieţuirea statelor europene, în eventualitatea ipotetică a unui conflict direct cu Rusia. Un Îndrumar de supraviețuire ne vine din partea Occidentului, în ipoteza izbucnirii unui război nuclear.

Conform acestui Îndrumar, nu este cazul să începem a investi în sofisticate adăposturi antiatomice, pentru a salva întreaga populaţie. Este suficient să ne punem alături o sticlă cu apă, o lanternă şi un aparat de radio portabil, înainte de a trage capacul deasupra. Utilitatea apei şi a lanternei ar fi de înţeles, măcar pentru a supravieţui câteva zile, dacă ne vom afla la o adâncime rezonabilă. Dar radioul la ce ne-ar folosi? Să ascultăm „Vocea Americii”?

Există riscul celui de Al Treilea Război Mondial?

Din punct de vedere teoretic, răspunsul este: DA, există acest risc. Directorul CIA, William J. Burns, avertiza încă din 1995 că expansiunea NATO spre Rusia nu este decât un act provocator la adresa Ursului, aparent adormit. În ciuda acestor previziuni, dar şi în faţa realităţii, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg şi-a lansat deliranta teză că „Ucraina va adera la NATO. Nu este o chestiune de dacă, ci de când”.

Continuându-şi deliranta teză, Stoltenberg a adăugat că „Ucraina este acum mai aproape de NATO, ca niciodată”, ceea ce sună a fi o imensă şi incredibilă derogare. O derogare fără precedent acordată Ucrainei, în flagrantă contradicţie cu Tratatul de aderare la NATO, când noi ne-am chinuit vreo şapte ani.

Am stat la coadă, deşi aveam graniţele sigure şi nu aveam conflicte teritoriale. Poate că domnul Stoltenberg, aflat la finele mandatului său, are de gând să-şi tragă un NATO-SRL, pentru a nu-şi ieşi din mână la pensie, unde cap de lista figurează Ucraina de care pomeneşte.

Miroase a balegă electorală

Asistăm în România la o campanie electorală care a furat deja startul. O Românie legănându-se pe valuri de incertitudini, în care aşa zisele înţelegeri între puținele partide, care mai există cu acte în regulă, au depăşit zona permisivă a bunului simţ faţă de alegători. O Românie, în care provocările sunt amestecate la întâmplare cu promisiunile, într-o gândire lipsită de noimă.

Asistăm la debutul unei campanii electorale bulversante, dominată de aberaţii şi de abuz vocal, care continuă opera guvernanţilor de a da lovituri mortale interesului naţional, pentru a fi transformat în interes de clan. Până nu demult, interesul naţional ne era relevat de partide, nuanţat prin prisma ideologiilor care le definesc prin statut.

Astăzi, principalele ideologii, cea liberală şi cea social-democrată s-au contopit într-o balegă moale, pe care coaliţia PNL-PSD a defecat-o în mijlocul drumului, sperând să călcăm mai mulţi în aceasta, pentru a o duce pe tălpi până la urnele de vot. Ce va ieşi din urne este menit să ne lase perplecși. Va fi ceva care nu va semăna cu nimic din ce a fost până acum.

Perplexitatea va fi cu atât mai mare, cu cât zilele acestea asistăm şi la un exod masiv al primarilor, între PNL şi PSD, pe care Guvernul PNL-PSD l-a legitimat prin „Ordonanţa traseismului”. Listele electorale nu mai sunt dominate de membrii loiali ai partidului cu sigla la vedere, ci de „traseiști” care sunt practicanţii dictonului „La vremuri noi, tot noi!”.

CV-ul unui ales local sau a unui parlamentar nu va mai impresiona prin numărul de titluri şi doctorate, ci prin numărul partidelor prin care a trecut. Această prostituţie politică reprezintă nesperata şansă a partidelor fără ideologie, precum USR sau AUR, de a conduce România pe viitor.

Astfel de partide fac campanie electorală pe Facebook sau TikTok, în care ne vor spune ce vrem să auzim. Se va ajunge la situaţia în care loialitatea unui candidat faţă de un partid, la bine şi la rău, să fie considerată un serios handicap. Văzând un candidat cu zece partide la activ, vom aplica ştampila pe el, exclamând apreciativ „ăsta da, om cu experienţă!”.