Ce-a fost asta?

Dintru început tin sã fac precizarea cã întrebarea din titlu nu se referã în nici un caz la editia din acest an a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamt, care, trebuie sã recunoastem, a fost una foarte interesantã si diversã din punctul de vedere al repertoriului si mijloacelor de abordare dramaticã, chiar dacã nu a produs – cã tot sîntem în temã – lovituri de teatru. „Ce-a fost asta?“ constituie expresia realã a întrebãrii cu care m-am ridicat din fotoliu la sfîrsitul reprezentatiei Teatrului „Fani Tardini“ din Galati. Lucrurile se puteau opri aici si mi-as fi spus cã astfel de lucruri se întîmplã, totusi, în mod inevitabil. Dar, o searã mai tîrziu, acest spectacol a fost încununat cu Marele Premiu. Si atunci am încercat niste senzatii care, izvorîte din pricini estetice, au luat formele contrarierii si suspiciunii, chiar dacã sînt perfect constient cã subiectivitatea este inerentã. Semnificatia unui premiu, atunci cînd nu este acordat pe criterii stupide, e coplesitoare, întrucît constituie o recunoastere publicã, un semn de respect si, nu mai putin, un model pentru cei din jur. Vitregiti de un argumentum public care sã motiveze decizia juriului celei de a XX-a editii a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamt referitoare la acordarea Marelui Premiu, ne-am înversunat, nedumeriti fiind, sã aflãm, totusi, punctul de vedere al evaluatorilor. Si, cu toate cã mi s-au pãrut putin surprinsi, iatã ce am aflat. Presedintele juriului, actorul Ion Lucian: „Problema care m-a frãmîntat pe mine toatã sãptãmîna asta era aceea cã nu puteam sã desprind, din ceea ce am vãzut, punctul culminant. Pentru cã toate spectacolele au avut farmecul lor, calitãtile lor, performantele lor, nu se desprindea ceva cu pregnantã. Si mã întrebam ce vom face? Ca sã fie acest ultim spectacol, care, cum sã spun?… prin explozia pe care a avut-o, de vitalitate, de… si fãrã fisuri în interpretare. E adevãrat, grotesc conceputã. Dar a avut o credintã care pe mine m-a cucerit si am vãzut cã toti colegii mei au fost de acord“. Criticul teatral Irina Budeanu: „Acordarea Marelui Premiu Teatrului din Galati a fost o dorintã a celor cinci membri ai juriului. Toti, la unison, am gîndit acelasi lucru. Valoarea extraordinarã a acestui spectacol, în primul rînd viziunea regizoralã… Modern, foarte dinamic, foarte alert, expresiv, cu un text al dramaturgiei clasice scos practic din uitare – pentru cã s-a jucat putin la noi. Viziunea regizorului este de luat în seamã. Deci, în primul rînd modul cum a tratat acest text, da? Ãsta a fost primul argument. Al doilea argument a fost jocul actorilor. Si toti, de la rolul principal pînã la ultimul, sã zicem, din aceastã distributie – impresionantã, de altfel – si-au jucat partitura foarte bine. Asta înseamnã cã au înteles textul, cã au comunicat foarte bine cu regizorul si au comunicat foarte bine între ei. Toate împreunã au dat acest spectacol, care a bucurat publicul – ati vãzut reactia publicului – si ne-a încîntat si pe noi. Dincolo de judecãtile de valoare, întotdeauna existã si subiectivitatea, si emotia, si multe altele…“

Asaltul derizoriului Dacã în privinta lui D.R. Popescu prefer sã mã abtin – pentru simplul fapt cã nu-i cunosc îndeajuns estetica receptivã – nu pot suspecta, Doamne fereste!, de lipsã de profesionalism nici pe reputatul si finul om de teatru care este Ion Lucian, nici pe distinsul critic Alice Georgescu, nici pe inteligentul cronicar al cotidianului „Ziua“, Irina Budeanu, si, cu atît mai putin, pe cunoscutul actor Traian Stãnescu. Dacã existã, cu totul alta trebuie sã fie explicatia acordãrii Marelui Premiu al celei de a XX-a editii a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamt unei productii mediocre, ce nu are nici o legãturã cu arta dramaticã contemporanã. Cu o variantã tradusã si adaptatã a unui text obosit, de A.V. Suhovo-Kobîlin sub brat, regizorul Ion Sapdaru s-a hotãrît sã încerce contrabanda transfrontalierã de ineptii. Uitînd cã ne ajung ale noastre; ba chiar ne prisosesc. Dar nu tot ce vine din Moldova face ouã în România. Iar dacã face… cu gripa asta aviarã… Si dacã anul trecut am rãbdat indulgenti istoria aceea cu traficul de carne vie, care era cutremurãtoare în sine, dar în nici un caz nu se datora transfigurãrii dramatice cel putin îndoielnice, anul acesta, dupã ce am suportat o istorie gratuitã despre falsa moarte a unui escroc care, stim noi prea bine, în România nu va muri niciodatã, a trebuit sã acceptãm si încununarea imposturii teatrale. Si ne mai mirãm de succesul productiilor tip „Vacanta Mare“ într-un spatiu teatral recunoscut prin valoare si profesionalism. Dar dacã e sã vorbim în termenii elogiosi care se cuvin unei asemenea recunoasteri publice, putem spune cã Teatrul „Fani Tardini“ din Galati a prezentat si reprezentat prostul gust într-un stil remarcabil. O impresionantã (numeric) echipã actoriceascã s-a strãduit mai bine de douã ore sã-si etaleze calitãtile, potrivite mai degrabã arenei de circ sau revistei de doi bani. Umorul, de-a dreptul ieftin, provenea din exploatarea onomasticii (ati observat cît de copios se amuza sala la simpla pronuntie a numelui Oftikosov sau Borfetova, de pildã), din artificiile caricaturale ale costumelor (potrivite pentru o mascaradã pe o estradã din Bazar), din sonoritatea muzicii lui Bregovic (e si asta o modã) si din grosiera gesticã dilatatã copios si, de cele mai multe ori, contondent. Dacã reactiile sesizate si invocate de criticul Irina Budeanu s-au dovedit, din pãcate, a fi în parte adevãrate, si tot… o parte a publicului pietrean nu si-a putut disimula apetitul pentru umorul gros, avem o dovadã în plus cã asaltul mediatic al derizoriului propagat furibund de televiziunile românesti este, deja, eficient si prolific. Si, dupã cum prea bine se stie, alãturi de sala de concert si bibliotecã, teatrul era – si îndrãznesc sã sper cã mai este – locul în care bunul simt si fiorul spiritual vietuiesc încã în puritate. Tocmai de aceea, în acest domeniu nu avem dreptul sã facem compromisuri. Cu atît mai mult cu cît (nu trebuie sã fii profesor sau inspector general pentru a-ti da seama de asta) alãturi de noi se aflã tinerii cãrora le propovãduim estetica si alte valori umane si spirituale, de care noi însine ne batem joc. Oricum, pentru amatorii de astfel de senzatii estetice recomandãm show-ul lui Doru-Octavian Dumitru, care, sub genericul neaos „Smecher de UE“, vine sã încununeze festivalul. Puerilã si insalubrã, istoria lui Eskrokov nu spune nimic. Fiorul dramatic lipseste cu desãvîrsire, iar structura constructivã precarã constituie doar un pretext pentru prezentarea exemplificatã a statului de functiuni al institutiei. Decupat secvential, scenariul ar putea fi folosit cu succes pentru delectarea comesenilor beti la o nuntã. Si, dupã ce si-ar interpreta partitura din piesã, fiecare actor ar putea fi rãsplãtit cu o bancnotã lipitã pe frunte. De tot hazul, nu? Pentru cã – cine a vãzut trebuie sã recunoascã – toatã istoria cu audierea martorilor nu e altceva decît un pretext de o gratuitate jenantã de a aduce la rampã toatã garnitura actoriceascã a teatrului, suplimentatã cu învãtãcei, si care, din pãcate, nu are nici o noimã în story-ul debilului conflict dramatic împovãrat cu recitaluri pe cont propriu. Rãmîn la convingerea cã, asa cum a fost propus vineri seara, cel mai bun spectacol din Festival – chiar dacã în afara concursului – a fost cel cu „Volpone“, prezentat de Teatrul Tineretului. Si apoi, fãrã alte argumente extraartistice, interesate si vãdit inoportune, puteau fi luate în consideratie prestatiile celor de la Teatrul „Masca“, de la Teatrul Evreiesc, de la Teatrul Odeon si a studentilor italieni din Viterbo. Si astfel, semnificatia unui premiu într-un festival care se respectã ar fi fost neîntinatã si mãgulitoare. Atît pentru laureati, cît si pentru juriu si organizatori. Si, nu în ultimul rînd, pentru public.