Contactează-ne

Arhivă 2005-2017

Cãtunul lupilor

Știre publicată în urmă cu

în data de

• Bratesul Unguresc este locuit, iarna, de cel mult zece familii • fãrã luminã electricã, fãrã nici unul dintre beneficiile civilizatiei, muntenii îsi duc viata dupã reguli rãmase din mosi-strãmosi • „pe vremea lui Ceausescu, eram mai multi în sat, acum, de bine ce se trãieste, pleacã toti“, spune un localnic din Bratesul Unguresc • în cãtunul aproape de cer, lupii urlã iarna sub geamurile caselor •

Bratesul Unguresc. Un cãtun locuit, în ciuda denumirii, în majoritate de români. Neelectrificat. Întins pe trei judete, dupã cum le place sã spunã localnicilor: Neamt, Bacãu si Harghita. Administrativ, tine de comuna Tarcãu, judetul Neamt. „Eu stau pe terenul judetului Harghita, dar cu inima sînt în Neamt“, mustãceste nea Nelu, un muntean care a coborît, din cãtunul aruncat în creierii muntilor, doar o singurã datã anul acesta. Iarna, în satul cu doar cîteva case bãtrînesti, locuiesc cel mult zece familii. Munteni cu mersul si vorba apãsate, pentru care viata se scurge dupã reguli stabilite din mosi-strãmosi. Nimeni nu le-a schimbat si nici n-au gãsit motiv sã le schimbe. Animalele au nume si aproape fac parte din familie. „Doar n-o sã le strig «doamna vacã» sau «doamna oaie». Le-am pus nume“, a suguit tot nea Nelu. Acesta doarme cu pusca de vînãtoare la cãpãtîi. Lupii dau iama des în Bratesul Unguresc. Si, în sãtucul din munti, nu te ajutã nimeni dacã nu te ajuti singur. De ce nu pleacã din sat muntenii pe care traiul greu n-a reusit sã-i dezvete sã zîmbeascã aproape la orice vorbã? De ce-ar pleca, se întreabã ei. Aici au trãit pãrintii, bunicii si strãbunicii lor, aici s-au nãscut, aici au casã si pãmînt, si-au întemeiat familii si asteaptã sã ajungã bunici. Desi, dupã cum avea sã ne spunã una dintre cãlãuzele care ne-au dus pe îngustele drumuri de munte, pînã în cãtun, „acum cîtiva zeci de ani, trãiau mai în civilizatie decît azi“. Atunci, era cale feratã; era chiar un magazin de unde puteai face cumpãrãturi. Acum, sînt doar cîteva case pe hornurile cãrora ies fuioare subtiri de fum. Altele sînt pãrãsite si zîmbesc stirb, cu ochiuri de geam sparte. Nici vorbã de magazin. Nici vorbã de cale feratã. Iar ce se mai întîmplã prin tarã aflã ascultînd, aproape cu evlavie, seara, un radio cu baterii.

Drum pavat cu intentii bune: A.F. Cinstitu’ Am pornit spre Bratesul Unguresc într-o dimineatã rece de martie. Cãlãuze ne-au fost primarul de Tarcãu, Iulian Gãinã, vicele si seful de post Tãrîtã. „O sã mergem cale de vreo 20-30 de kilometri. Sper ca drumul sã fie bun“, ne-a spus primarul de Tarcãu, în timp ce încãrca în masinã niste saci cu fãinã si tãrîte pentru cei din Brates. „Ei coboarã mai rar, mai ales acum, iarna, si-i mai ajut cum pot si eu“. Drumul a trecut mai întîi prin Brates. O scurtã oprire la un magazin mixt. „Iau niste pîine sã le duc, cã, la ei, mai greu cu pîinea“, a explicat primarul. Dacia Papuc s-a pus din nou în miscare. În Brates, casele bãtrînesti alterneazã cu vile impunãtoare, construite recent. Intrãm în pãdure, dupã ce lãsãm în urmã cîteva zeci de case de vacantã. „Sînt multi oameni importanti care si-au fãcut cãsute aici. E frumos, aer curat“, spune unul dintre însotitori. Sînt si investitori sugubeti. Unul dintre ei si-a denumit firma „AF Cinstitu“. Un viraj la dreapta, si luãm drumul de munte în piept. Pe drum ne intersectãm cu cîteva tafuri încãrcate cu busteni. O scurtã oprire, si seful de post verificã actele. „În regulã, drum bun“. Pe mãsurã ce urcãm în munte, pare cã mergem pe sticlã. Lîngã un podet, o cruce. Un tînãr a murit aici, dupã ce s-a rãsturnat peste el un TAF. Primarul îsi aminteste cã a copilãrit cu dînsul. A uitat sã ia cu el o lumînare. Îi pare rãu.

Mãnãstirea cu patru cãlugãri si trei morminte Cu doar cîtiva kilometri înainte de a ajunge la Bratesul Unguresc, ne oprim la Mãnãstirea Sfîntul Ilie. Aici vietuiesc patru cãlugãri si un pictor de icoane din Galati. Cînd am ajuns noi, staretul si doi cãlugãri erau plecati la Mãnãstirea Bistrita. Chiliile, în numãr de zece, si biserica mãnãstirii rãmãseserã în grija unui cãlugãr în vîrstã de 61 de ani, Vasile Baciu, si a pictorului Ioan Pietreanu, venit în muntii Tarcãului, tocmai din Galati. În biserica micã e îngrozitor de frig. Sfintii privesc sever la vizitatorii neasteptati. Lîngã bisericã, un fel de monument, de fapt o cruce, pe bratele cãreia erau prinse, fãcute din lemn, un ciocan si un cleste. La baza crucii – un craniu, fãcut tot din lemn. Simbolurile ne-au fost deslusite de cãlugãrul de 61 de ani: „E vorba despre rãstignirea lui Iisus Hristos. Are si sulita cu care a fost împus în coastã si buretele din care i s-a dat sã bea otet. Apoi, ciocanul cu care i-au fost bãtute cuiele si clestele cu care i-au fost scoase. Capul de mort, de jos, simbolizeazã moartea Mîntuitorului“. Chilia pictorului reuseste, cumva, în ciuda austeritãtii si a frigului, sã fie caldã, primitoare. Pe masa de lucru, o icoanã a lui Iisus. „Stau aici pentru cã este mai multã liniste. Am familie în Galati si merg acasã cam o datã la douã luni“, se justificã, parcã, pictorul Ioan Pietreanu, pentru cã l-am gãsit în asa pustietate. În curte, cimitirul mãnãstirii. Doar trei morminte: al celui care a donat pãmîntul pe care a fost ridicat lãcasul de cult, al unui cãlugãr si al unui sãtean din Bratesul Unguresc. Am plecat, în minte rãsunîndu-ne rãspunsul dat de fratele Baciu la întrebarea dacã nu se tem de hoti: „Nu vin ei oamenii la slujbã, d’apoi la furat“.

Muntenii Cerul plumburiu, norii uniti cu vîrfurile muntilor. Pe creste, zãpadã viscolitã. Intrãm în Bratesul Unguresc brusc, dupã o cotiturã a drumului. Cîteva case vechi, din lemn. Grajduri tot din lemn. Grãmezi de lemne de foc. Trecem o punte îngustã, din cîtiva busteni, pentru a ajunge acasã la Petru Turnea. Muntele si pãdurea par cã se prãbusesc peste cãsuta din lemn. Fãcutã de tatãl lui Turnea, în urmã cu 40 de ani. Lîngã casã, o fîntînã cu cumpãnã si un sopron plin de unelte, pe care nu te-ai mai astepta sã le vezi decît la Muzeul Satului. „Viata e grea aici, la noi. Tare grea. Crestem animale. Muncã multã. Pe vremea lui Ceausescu, eram mai multi în sat, acum, de bine ce se trãieste, pleacã toti“, sintetizeazã nea Petru.

Secuii, autonomia si nepotul lui Gheorghiu Dej În casã, pe o masã lîngã fereastrã, o lampã ne aduce aminte cã aici nu a ajuns curentul electric. Sîntem în martie 2006, la un an de Uniunea Europeanã. Om gospodar, desi trãieste în creierii muntilor singur, familia sa avînd casã în Bicazu Ardelean, Petru Turnea ne îmbie cu o cafea. În soba bãtrîneascã, focul arde vesel. Pe plitã, un ceaun mare. Douã lavite de-a lungul unui perete. Un tablou vechi, ca în casa bunicilor. În ramã, poze ale gospodarului împreunã cu sotia si copiii, trei la numãr, toti bãieti, de care este foarte mîndru. Stirile le aude la un aparat cu baterii. Stie ce se întîmplã în tarã, a auzit si cã secuii vor autonomie. Si are o solutie simplã: „La secuii astia asa le-ar trebui fãcut, cum am auzit cã ar fi spus nepotul lui Gheorghiu Dej: sã le facã regiunea lor autonomã. Dar sã iasã afarã cu vizã, sã vedem ce or face. Doar ei sînt în centru, înconjurati de români. Cînd or vrea sã iasã, ori sã intre, sã le ia cîte 600 de euro“.

Festin cu cocos în unt si vin „de brad“ Urmãtoarea oprire e la Ion Crãciun, nea Nelu, cum îi zic toti munteanului îndesat, cu ochii albastri, jucãusi nevoie mare. O fatã rotundã, cu o musteatã bogatã, „pe oalã“. Se uitã direct în ochii tãi si îti strînge mîna cu putere. Vorbeste munteneste, cu o voce care te scoate din cãmãruta în care ne-a invitat. Cu el mai stau sotia si mezina familiei, o zgîtie de sapte anisori. Femeia e trimisã sã pregãteascã de mîncare pentru oaspeti. „Pe oamenii care vin de pe drum sã-i pui întîi la masã“, ne învatã Nea Nelu si toarnã în pahare niste palincã aprigã: „Hai luati, ca sã ne împãcãm“, tunã cu vocea sa groasã si-si încreteste toatã fata, într-un hohot de rîs sãnãtos. Noroc si sãnãtate, a venit vremea povestilor. În timpul ãsta, sotia a fugit la bucãtãrie. Curiosi, am urmat-o. Pe soba cu plitã, încinsã de un foc strasnic, apare ca, prin minune, un ceaun mare, în care e pusã la fiert mãmãliga. Într-o altã oalã, un cocos mãruntãlit fierbe în unt. Mirosul îti sapã o gaurã în stomac. Pe o farfurie sînt cîtiva bulgãri mari de cas galben ca lumînarea. Într-un alt ceaun, fierb cîtiva cartofi tãiati cuburi, înãbusiti. Nea Nelu, între douã povesti, dã o fugã în beci, ocolind în curte un cuptior din lut. Se întoarce cu o putinicã plinã ochi cu murãturi. Gogosari si conopidã. Mai are si o butelcã de vin „de brad“. Una dintre cãlãuze ne dumireste: e vin din struguri adusi din jos, da’ banii cu care au fost cumpãrati au provenit, o parte, si din vînzarea unor scînduri de brad. Sau, dacã nu-i asa, asa e vorba din bunici. Bun vinul de brad, merge uns cu cocosul care si-a dat duhul în unt, peste care ai pus niscaiva cas, iar în tigaia unde a fiert lighioaia întingi cu bucãti mari de mãmãligã tãiatã cu ata. „Mare calic ãla de-o inventat furculita. Eu nu mã poci sãtura dacã nu apuc cu mîna. Luati, nu vã sfiiti“, suguie nea Nelu. De parcã mai e nevoie de îndemn.

Cu lupii la geam si pusca la cap Povestile au început de la primul pahar de pãlincã. Hîtru, nea Nelu ne-a spus, mai întîi, cum de-a rãmas el în Bratesul Unguresc. Cã doar armata a fãcut-o la Constanta: „Plîngea o machidoneancã în garã, cînd am terminat armata. Eu i-am zîs: «Las’ cã-mi iau livretul si m-oi întoarce». Da’ m-am mai întors!? Aici am rãmas, aici mi-am fãcut familie, aici am pãmînt si casã“. Deasupra patului, într-un cui, atîrnatã o puscã de vînãtoare. Explicatia nu se lasã asteptatã. „Aici, la noi, dau lupii. Deunãzi, mi-o luat o juncã. Da’ ce, am apucat sã iau pusca? Cu un bãt am iesit la el. Pînã la urmã, a lãsat-o. Altãdatã mi-a luat o oaie. Era un lup bãtrîn, fãrã colti, cã nu era decît oleacã zgrîptuitã la gît, cînd a lãsat-o“. Povestile curg în cãmãruta cu icoane pe pereti si pusca deasupra patului. Mîncarea toarnã plumb în picioare, iar vinul îndeamnã la alte istorisiri.

Revelion cu „puscãturi“ si sampanie rãmasã nedesfãcutã Ultimul revelion nea Nelu l-a fãcut în grajd. „Poi dacã atunci i-o venit sorocu’ la o vacã. Toatã noaptea am stat în grajd lîngã ea. Taman de Revelion si-o gãsit. Doar am vrut sã cobor, numa’ c-am vãzut cã se pregãteste. Mi-am zis, sã vezi cã fatã chiar de Revelion. I-am dat liber lui baiatã-meu Florin sã coboare, si eu cu fimeia am rãmas. Am luat o sticlã de sampanie, da’ ce, am apucat sã o desfac? Uite-o acolo. Tãtã noaptea am stat în grajd. Da’ ce-or pocnit aia de la Dãmuc. S-a auzit peste vãi. Am iesit si eu si am puscat de cîteva ori, apoi m-am întors în grajd“, îsi aminteste mustãcind a rîs nea Nelu. O altã juncã l-a tinut tot o noapte treaz. A fãtat pentru prima oarã si vitelul mai era si întors. Povestiri de om învãtat cu viata grea, pentru care animalele fac aproape parte din familie. Au nume: Pãdureana, Mîndruta, Florica, Rîndunica, Viraga, Chitrosca. Nea Nelu creste animale, cã asa a prins din mosi-strãmosi. Cu laptele nu prea are ce face, cã nu vine nimeni sã-l ia. O parte îl dã la porci. De aia si fierbe tot în unt. „Uleiul costã bani si pe ãstia de unde sã-i iei? Unt avem din belsug si fierbem în el“. Dupã o zi de muncã, obisnuieste sã scoatã o sticlã de vin din beci si sã mai stea la un pahar cu bãiatul mai mare, Florin. Acum e plecat, cã i-a venit sorocul sã plece în armatã. Cine stie dacã o mai reveni în Bratesul Unguresc.

Coborîrea Ne-am rupt cu greu din cãmãruta încãlzitã a lui nea Nelu. I-am multumit frumos de gãzduire. Am început sã „coborîm“, cum zic muntenii drumului spre Tarcãu. Reveneam la civilizatie, telefoanele mobile aveau din nou semnal. Mesaje cu apeluri pierdute, cît fuseserãm rupti de lume. Au reapãrut stîlpii de energie electricã. Am trecut din nou pe lîngã firma lui AF Cinstitu. Apoi, la sosea. Imagini familiare, cu atît mai sterse. Vii rãmãseserã în gînd cãsutele mãrunte, dar primitoare, culmile muntilor îngemãnate cu cerul plumburiu si chipurile muntenilor. În urechi rãsunau, încã, vocile puternice si calde. Oamenii din Bratesul Unguresc, satul neelectrificat din trei judete. O altã lume sau o lume de demult apusã. Am încercat sã mi-l imaginez pe nea Nelu în mijlocul orasului, înghesuit într-o cutie de chibrituri, într-un bloc cu 10 etaje. Fãrã animale, fãrã puscã la capãtul patului, fãrã lupii care urlã sub geam. Imposibil. Nea Nelu, nea Turnea, nea Gheorghe a lui Eti sînt ai Bratesului Unguresc. Au inimã în acel loc. Noi putem merge oricînd acolo. Ca musafiri. Vor deschide larg usa, ne vor pune la masã, ne vor ospãta din bucatele lor, ne vor omeni cu un pahar la gura sobei. Si vor pune alãturi, ca pe o bucatã caldã de pîine, omenia lor. Viata lor. Mai simplã, mai seninã si mai apropiatã de cer ca a noastrã.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Arhivă 2005-2017

Proces şi la Curte în cazul fraudelor de la postliceală

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ procurorii au atacat sentinţa prin care s-au aplicat pedepse cu suspendare şi achitări ■ 19 din cei 96 de inculpaţi au uzat de calea de atac ■ 26 de lucrări au fost anulate de instanţa de fond ■ unii elevi nici nu treceau pe la şcoală, fiind plecaţi în străinătate ■ erau promovaţi contra unor sume de 1.000 de lei ■ unii profesorii-medici pătaţi completau în locul candidaţilor testele tip grilă ■

Procesul fraudelor de la postliceala sanitară continuă la Curtea de Apel Bacău după ce sentinţa instanţei de fond a fost atacată. Au declarat apel atît procurorii cît şi parte din inculpaţi, 19 din totalul din 96, profesori care şi-au pătat onoarea la corectarea tezelor, dar şi elevi care au cotizat pentru a deveni asistenţi medicali. Reamintim că Tribunalul Neamţ a aplicat pedepse cu suspendare, iar parte dintre cei deferiţi justiţiei au fost exoneraţi de răspundere penală, fiind achitaţi. 26 de lucrări ale elevilor „cotizanţi“ au fost anulate de instanţă, titularii rămînînd fără diploma care le atesta studiile. Acuzele de dare şi luare de mită nu au putut fi dovedite nici din probatoriu, nici din interceptări şi confruntări, astfel încît profesorii şi cei din comisia de examinare au fost inculpaţi numai pentru abuz în serviciu şi fals material în înscrisuri oficiale. În ceea ce priveşte alţi acuzaţi, ei au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă, iar cursanţii şcolii postliceale fiind inculpaţi pentru cumpărare de influenţă. Cele două părţi vătămate din dosar, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ şi Şcoala Posliceală Sanitară Piatra Neamţ, nu s-au constituit părţi civile în procesul penal. Curtea de Apel Bacău va da în cauză o sentinţă definitivă. Conform actelor de urmărire penală, lanţul neregulilor pleca încă de intrarea în şcoală şi se termina la finele studiilor, cu examenul de certificare, unul care era de cele mai multe ori măsluit grosolan. Oamenii legii s-au sesizat despre nereguli în 2013, iar cercetările au durat aproape doi ani. Au ajuns în faţa judecătorilor membrii comisiilor de certificare a studiilor, diriginţii celor trei clase din Piatra Neamţ care au absolvit în 2013, secretarul unei postliceale din Roman, care în anul 2013 a scos ultima promoţie, apoi şi-a închis porţile, precum şi de mulţi din cei care au cumpărat bunăvoinţa profesorilor şi a medicilor şi au cumpărat o diplomă de asistent medical, deşi în unele cazuri chiar cei din comisia de examinare se minunau cît de neinstruiţi erau candidaţii. Acheta a relevat faptul că la postliceala din Roman succesul examenului era asigurat contra sumei de 1.000 de lei de persoană. În mod normal, taxa legal instituită era de 170 de lei, iar diferenţa pînă la 1.000 de lei însemna cumpărarea indulgenţei profesorilor examinatori. De toate demersurile s-a ocupat secretara unităţii, cea care strîngea banii de la cotizanţi, le spunea că această practică este valabilă de ani de zile şi că pentru cei care dau bani, poate rezolva problema examenului la Piatra Neamţ. Tot ea făcea drumurile la „judeţ“, unde era centru de examinare şi rezolva problema. Femeia le-a spus oamenilor legii că această taxă ilegală era de cînd lumea, că iniţial a fost mai modestă, dar că din 2009 rămăsese la pragul de 1.000 de lei. Din cei 34 de elevi înscrişi în promoţia 2010 – 2013, au venit la examenul de certificare numai 24, dar instanţa le-a anulat lucrările. Pentru unii, cursurile din cei trei ani au fost opţionale, nici măcar nu au trecut pe la şcoală fiind plecaţi la muncă în străinătate. Pentru majoritatea candidaţilor secretara le-a făcut rost şi de proiecte pe care le avea de la promoţiile anterioare. La Piatra Neamţ examenul de final costa mai puţin, cam 500 de lei. Ca orice examen şi cel de la postliceala sanitară era monitorizat audio şi video, aşa că anchetatorilor nu le-a trebuit decît niţică răbdare pentru a studia înregistrările. Aşa a ieşit la iveală că acolo unde toată comisia era „cumpărată“, medicii au muncit pe brînci, şi- au scos din poşete mai multe pixuri, au stabilit care este mai aproape de culoarea cu care s-a scris teza şi au trecut la treabă. La testele tip grilă erau întrebări care aveau unul, două sau chiar trei răspunsuri corecte. Corectorii au completat tot ce trebuia pentru note cît mai mari. Totuşi, mediciii care nu s-au lăsat cumpăraţi au rămas uimiţi de neştiinţa candidaţilor, catalogînd promoţia 2013 ca fiind cea mai slabă din istoria şcolii. La examenul din 2013 au fost un număr total de 212 candidaţi care au avut de susţinut proba scrisă şi proiectul. Dacă la cea de-a doua probă toţi au trecut cu brio, la teza scrisă, şapte candidaţi nu au reuşit să obţină minim nota 5. Din cei care au trecut însă, mulţi s-au bucurat de sprijinul comisiei de corectare, în unele cazuri modificările fiind evidente. În aceste condiţii, a fost dispusă o expertiză grafologică în urma căreia a ieşit la iveală că din totalul de 212 de teze, un număr de 113 prezintă modificări ale substanţei cu care s-a scris, dar nu s-a putut stabili dacă au făcut menţiunile pe foaie una, sau două persoane.

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

REABILITAREA SI INTEGRAREA TURISTICĂ A MONUMENTULUI ISTORIC: BISERICA SF. GHEORGHE

Știre publicată în urmă cu

în data de

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

Releul Pietricica

Știre publicată în urmă cu

în data de

Fluturi, bufnite si nuduri deasupra cartierului Precista

1. Petru Diaconu, un boem total, fãrã mamã, fãrã tatã, nãscut de o mãtusã, rudã de sânge, totusi, cu Henri-Julien-Felix Rousseau (cunoscut ca le Dournier, Vamesul) a dat sfoarã-n Piatra si si-a adunat prietenii la un vernisaj, pe un deal, la Sestri Art Gallery, deasupra cartierului Precista. Acolo, împreunã cu mai tânãrul sãu camarad Bogdan Enache au pus-o de o expozitie de picturã, fiindcã ei asta stiu si asta fac: picteazã. În plus, omul acesta cu ochi limpezi de viezure tânãr, de o generozitate elegantã, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi, se dovedeste de o consecventã înspãimântãtoare. El picteazã bufnite, frunze, nuduri, fructe tãiate în douã, ca sã li se vadã semintele, fântâni, puturi de fântânã în care se vede cerul si în care se vãd frunze, nuduri, seminte din fructe tãiate în douã, bufnite, poate si câte o oalã de lut preistoricã, devenind astfel mai împãmântenit decât ne putem imagina noi, care îl vedem doar un pictor recunoscut ca pictor fiindcã asa a vrut el: sã fie pictor. Fiecare lucrare a sa este de o minutiozitate exemplarã. Rousseau Vamesul opunea impresionismului arta naivã, visarea, fantezia, fiind definit drept un pictor neoprimitv genial. La fel e si Petricã Diaconu, un pictor absolut fascinant, de o energie debordantã si cu o fantezie care-l duce în visãrile lui pe pânzã. E unic, fiindcã e prea destept, prea citit ca sã fie pus în categoria pictorilor naivi, motiv pentru care cautã si titluri de expozitii, cautã cuvinte, cautã motive care sã-l desprindã de un fel de etichetã care, habar n-are el, s-a desprins de mult de lucrãrile sale. Si-a intitulat expozitia: Cãlãtorie în imaginar, iar tablourile sale au nume ca niste versuri. Nu le-am vãzut, dar a promis sau chiar a fãcut niste tablouri mari, gen Visul (1910 Museum of Modern Art, New York), Vamesul, o fi în stare. El îmi aduce aminte, mereu, de ce a spus cândva Janis Lyn Joplin: Nu sunt cea mai bunã, dar sunt unicã. 2. Si fiindcã vreau sã mã pãstrez în aceastã rubricã a Monitorului: pot fi invidiat pentru ziua de marti. Din marea cea mare a majoritãtii care si-a petrecut ziua de marti la televizor, privind si ascultând ineptiile zilei, care, desigur, au fost deja uitate, am avut sansa de a merge acolo, unde televizoarele erau oprite si unde oamenii se întâlneau, se salutau, unii se îmbrãtisau si se uitau pe pereti, la tablouri. Am stat la un pahar cu vin, am vorbit, am râs, l-am ascultat pe cel care a fãcut, elegant si scurt, vernisajul, cu multe glume, cu imaginatie, apoi iar am stat la taclale, am mai bãut un pahar cu vin, oameni frumosi, femei si bãrbati de toate vârstele, îmbrãcati îngrijit, civilizati, atenti la cei de lângã ei, distinsi. Pietreni distinsi. Oameni cu grijã de ei si de cei de lângã ei, oameni inteligenti, fãrã ifose, aflati într-un loc unde se simteau bine si, care, din când în când, se uitau si la motivul acelei întâlniri de searã: pe pereti. La tablouri. Un motiv absolut normal. A fost o searã frumoasã, în care nimeni nu a simtit nevoia sã se de-a balenã în apã micã. N-am vãzut politicieni. Singurul ales, Petru, nu mai termina sã se autoironizeze si avea si un fular alb în jurul gâtului. Totul a fost atât de firesc, de normal, cu oameni normali, încât pãrea anormal. Între timp, din balconul locantei, iluminat de Crãciun, începeau sã zboare pe deasupra cartierului Precista fantasmagoriile pictate de Petru Diaconu. Bufnitele si nudurile lui, frunzele si fluturii lui, în culori de normalitate. Un artist, iar acea punere în scenã, acea mise-en-scene, pãrea cã va putea fi reluatã si mâine, si poimâine. M-a cuprins o stare de bine. Coborând scãrile de la stadion, intram într-un oras frumos, iar pe cer… ce sã vã mai spun?! Acasã am gresit si am dat drumul la televizor, la stiri. Se vorbea despre scandalul, despre circul din Parlament. Am închis si am preferat sã scriu aceste gânduri. Ies pe balcon sã mã uit la cer, poate mai vãd ceva urme de culoare.

Citește știrea

Trending