Cât o mai ducem cu republica asta semiprezidenţială?

Constituţia celei de a treia Republici a fost adoptată de Constituantă în data de 21 noiembrie 1991 şi românii au aprobat-o prin Referendumul din 8 decembrie 1991. Făceam parte din Constituantă, şi-mi amintesc că la elaborarea proiectului de Constituţie au fost dezbateri încinse, în ce priveşte forma de guvernământ cea mai potrivită României în acea etapă. Majoritatea, care era fesenistă, marşa pe modelul francez, de republică semiprezidenţială.

Partidele istorice, liberalii şi ţărăniştii, insistau cu vehemenţă pe aplicarea restauraţiei, solicitând ca România să-şi reia cursul, întrerupt la 30 decembrie 1947, când monarhia fusese în sfârşit înlăturată, pentru a instala prima Republică. În Europa, abolirea monarhiilor începuse deja cu 30 de ani înainte. Aceste partide istorice, susţineau că forma de guvernământ, care se potriveşte României, este monarhia constituţională. Ba mai mult, susţineau că România nu are nevoie de o altă Constituţie, putând fi pusă în vigoare Constituţia monarhică din 29 martie 1923.

În susţinerea restauraţiei, aceste partide au pus presiune pe fostul rege Mihai, care a fost implicat în mai multe încercări de a intra în ţară, fără a exista un acord intern prealabil din partea autorităților de atunci. Fostul rege a fost pus în postura jenantă de a i se refuza intrarea în ţară şi de a fi întors din drum. Abia în 1997, Guvernul Radu Vasile i-a facilitat regelui, prin lege, intrarea în ţară. Încercarea de restauraţie a fost tranşată de Referendumul din 8 decembrie 1991, când 77,3% din populaţia României a fost de acord cu prevederile noii Constituţii. Referendumul a consfințit Republica semiprezidenţială, dovedindu-se că monarhia este revolută în România, ca în majoritatea ţărilor Europei.

Această formă de guvernare, de republică semiprezidenţială, a fost benefică, atâta timp cât prevederea constituţională, în ce priveşte desemnarea primului ministru din tabăra câștigătoare, fost respectată de către un preşedinte ales, prin vot universal. Această prevedere, a fost respectată doar de către preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, între anii 1991-2004, timp de 12 ani. Între anii 2004-2022, timp de 18 ani, această prevedere nu a mai fost respectată de către preşedinţii Traian Băsescu si Klaus Iohannis, artizanii războiului româno-român. Astăzi, mai mult ca oricând, se impune revizuirea Constituţiei, care nu mai conține soluţii pentru unele probleme spinoase apărute în parcursul redevenirii noastre europene.

Deşi la Referendumul din octombrie 2003, 90% dintre români au aprobat revizuirea unor prevederi ale Constituţiei, aceste prevederi nu conţineau nicio trimitere la forma de guvernământ. Nu apăruse încă umbra lui Băsescu la Cotroceni, iar a lui Iohannis nici atât. Aşa că am rămas în continuare la regimul semiprezidenţial şi ne-am axat atunci ca în Constituţie să fie rezolvate doar cerinţele privind aderarea României la structurile euro-atlantice. Premierul României de atunci, Adrian Năstase, care se pregătea să candideze la preşedinţia ţării, considerând că mandatul e prea strâmt şi nu-l ajunge, l-a lărgit la 5 ani, schimbând în prealabil şi draperiile la Cotroceni. N-a fost să fie pentru cine se merită, ci pentru cine s-a nimerit.

S-a dovedit că din 2004 încoace, românii au o mână de rahat la ales preşedinţi, încât singurul remediu rămas este revizuirea Constituţiei şi trecerea la cea de a patra Republică, ca formă de guvernare parlamentară. Ce este drept, în anul 2008, preşedintele Traian Băsescu, a format o comisie care să elaboreze textul unei noi Constituţii, dar ca mai toate proiectele sale şi acest proiect a eşuat. În anul 2013, o comisie parlamentară, condusă de liberalul Crin Antonescu a încercat un nou proiect de revizuire a Constituţiei, dar Curtea Constituţională a respins acest proiect, fiind astfel îngropat în uitare.

În anul 2018, s-a dorit o simplă revizuire a Constituţiei, privind definiţia familiei, dar datorită slabei prezențe la vot a românilor, de numai 30%, proiectul a eşuat şi familia a rămas incertă. În anul 2019 a apărut marea speranţă Klaus Iohannis, care dovedindu-se un al doilea Traian Băsescu, ne-a convins definitiv că trebuie să schimbăm mâna la alegeri. În sensul că trebuie revenit la patru ani cu mandatul Preşedintelui şi alegerea lui să fie realizată de către Parlament. Din 2004 până în prezent, inamicii externi nu au reuşit să dezbine atât de mult România, cât au reușit cei doi preşedinţi aleşi chiar de mâna romanilor. Este momentul ca românii să delege Parlamentul să le aleagă Preşedintele, aşa cum se petrece în marea majoritate a ţărilor Uniunii Europene. Astăzi, doar în Franţa şi în România, Preşedintele mai este ales prin vot universal. Avantajul unei republici parlamentare, este că niciodată preşedintele ales nu este din altă tabără, decât cea a premierului, iar ţara este scutită de a trăi experimente gen Băsescu sau Iohannis. Desigur că într-o republică parlamentară, rolul preşedintelui este mult mai decorativ, dar nu poate fi mai decorativ decât este acum Klaus Iohannis. În fond, nu va exista nici o pierdere şi vom avea parte de mai multă linişte. O republică parlamentară ne asigură şi siguranţa ca la Cotroceni să nu ajungă figuri exotice sau circari, iar preşedintele ales va putea fi mai uşor de înlăturat, dacă o ia pe arătură, nu cum am păţit-o în 2007 şi 2012 cu Traian Băsescu.

Dacă Ucraina ar fi devenit o Elveţie?

Din toată istoria scurtă a Ucrainei (1991-2022) nu rezultă nici un moment, din care să putem deduce că această ţară poate fi asociată cu noţiunea de „neutralitate”. Elveţia, un stat relativ mic din mijlocul Europei, a avut o sclipire la încheierea războaielor napoleoniene, în 1815, când şi-a declarat „neutralitatea”. Timp de 200 de ani, Elveţia şi-a promovat consecvent statutul de neutralitate, obţinând beneficii fabuloase din acest statut. Elveţia a ajuns să fie astăzi una din cele mai bogate şi sigure țări din lume.

Ucraina, un stat situat la estul Europei, care are o suprafaţă cât 15 Elveții, nu a avut niciodată inspiraţia de a se gândi măcar la neutralitate, bucurându-se doar de statutul de ţară furnizoare de cereale şi de „rakeți”. Îngrijorată, că în invazia lor din Ucraina, rușii ar putea ajunge la Paris, ca în 1814, Elveţia se gândeşte din ce în ce mai serios să renunţe la neutralitate, pentru a se poziţiona cât mai aproape de NATO. În subsidiar, Elveţia vrea să fie în preajma NATO, pentru a face ceea ce ştie să facă mai bine. Adică, să-şi etaleze calităţile de negociator în complexele afaceri internaţionale care se prefigurează. Mai ales că urmează să se deschidă o mare oportunitate, aceea privind achiziţiile masive de armament, urmată de exportul acestor arme către statele care s-au angajat să le ofere Ucrainei.

Nici recenta iniţiativă a preşedintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, de a gestiona direct aceste achiziţii de armament, nu cred că a scăpat atenţiei Elveţiei. „Neutralitatea” Ucrainei, atât de solicitată de Putin înainte de invazie, a fost un obiectiv ignorat cu obstinaţie de către Zelenski. Constatăm cu surprindere, după nici două luni de invazie, că nici NATO şi nici UE, nu au dat vreo asigurare că Ucraina ar putea adera cât de curând la aceste organisme.

Lipsa „neutralităţii” Ucrainei, a fost unul din argumentele, cu care Putin şi-a justificat „opratiunea specială”. Paradoxal, dar după invazie, Zelenski s-a „iluminat”, transmiţând mapamondului că s-a decis să ia în serios obiectivul „neutralităţii”, pentru a beneficia de acest statut. După cum şi vecina Ucrainei, Republica Moldova, o ţară mai mică decât Elveţia, dar la fel de neutră, beneficiază de acest statut la marginea Imperiului rus. O Moldovă, pe care Ucraina o dispreţuieşte, dar îi deţine parte din Basarabia.

Spaimele lui Zelenski, Biden şi Putin nu trebuie să fie și spaimele noastre

Ruşii şi ucraineenii au avut o lungă istorie comună, cu care şi-au pus amprenta şi pe istoria noastră. Cel mai înţelept lucru ar fi să ne păstrăm egal distanţaţi de ei, până când SUA şi Rusia îşi vor detensiona relaţia lor. SUA mizează atât de mult că ucraineenii îi vor bate pe ruşi, încât s-au simţit datori să pompeze Kievul cu promisiunea unui ajutor de vreo 54 de miliarde de dolari. Lobby-ul american a convins şi pe vest-europeni să pluseze şi ei, cu armament greu şi cu sancţiuni aplicate Rusiei. Spaima preşedintelui Biden este că Ucraina va cheltui banii şi Putin va rămâne la putere în Rusia.

În acest timp, în SUA se face tot mai simţită dorinţa americanilor de a fi limitate ajutoarele acordate Kievului şi de a nu se depăşi linia roşie în încercarea de a înfrunta Rusia. Nu se poate conta pe reacţia ursului scos din bârlog. Reacţiile americanilor îi sugerează implicit lui Zelenski să aprecieze cu realism câte distrugeri mai poate suporta Ucraina. Spaima preşedintelui Zelenski este că războiul va îngheţa şi că el nu-şi va putea ţine promisiunea de a reface Ucraina la dimensiunile ei din perioada euro-Maidanului. Spaima preşedintelui Putin este întreţinută de gândul că nu mai poate da înapoi, indiferent care va fi deznodământul războiului. Obiectivele lui Putin vizează refacerea măreţiei Imperiului rus, ceea ce presupune că Rusia trebuie să se poată aşeza, de drept, la masa tuturor negocierilor mondiale. Izolaționismul total, spre care este împinsă Rusia, o condamnă pe aceasta la un autarhism la fel de total, situaţie cu care ţara lui Putin nu s-a confruntat nici în perioada Războiului Rece. Paradoxal, dar Putin câştigă războiul cu Ucraina, dar, în context, pierde „războiul” cu SUA şi NATO, ceea ce acesta nu o recunoaşte public încă.

Oricât s-ar strădui Putin să demonstreze contrariul, politica sa publică este fără orizont pozitiv, neoferind o perspectivă dezirabilă. Nimeni nu poate desluşi prin ceaţa Moscovei, care este ţinta reală a lui Putin şi cât de trainică ar fi aceasta după încheierea războiului, sau îngheţarea lui, indiferent cine trâmbiţează victoria. O variantă de final ar putea fi cea prevăzută în Acordul de la Minsk din 2015, conform căruia Ucraina putea rămâne relativ întreagă, dar federalizată.

Recent, premierul Israelului îl sfătuia pe Zelenski să accepte varianta Minsk, pentru a putea să-şi protejeze poporul, pe care vremelnic îl conduce. De mai bine de două decenii, Rusia tot avertizează NATO să nu treacă de graniţele Ucrainei, că altfel va fi război. Există analişti de marcă, care consideră că o soluţie salutară ar fi retragerea SUA din Europa, lăsând acest continent să-şi gestioneze singur problemele. Omenirea are nevoie imperioasă ca între cele două mari puteri nucleare, SUA şi Rusia, să se încheie un acord de pace. O soluţie mai cinică, dar cu valoare de reparaţie istorică, ar fi scenariul, agreat şi de Rusia, ca Ucraina să se fărâmiţeze, urmând ca Polonia, România şi Ungaria să-şi recupereze teritoriile pierdute.