Când dreptatea devine țintă – despre o țară în care legea pare opțională

Trăim vremuri în care nu doar încrederea în stat se clatină, ci însăși ideea de dreptate este pusă la zid. Astăzi nu mai vorbim doar despre pensionari umiliți, amânați, ignorați. Astăzi vedem cum, rând pe rând, sunt loviți chiar cei care ar trebui să apere legea – magistrații. Ce ironie amară! Ce imagine mai grăitoare a degradării unui sistem care pare că și-a pierdut complet busola morală? Când ajungi să tai sau să amâni drepturi câștigate prin lege, confirmate prin hotărâri judecătorești, nu mai e vorba de administrare. Este abuz.

Este dispreț față de lege.

Este, în esență, o formă de răzbunare sau de demonstrație cinică de putere: „Putem face orice, pentru că nimeni nu ne oprește.” Dar întrebarea care arde este simplă și dureroasă: mai funcționează legea în această țară? Sau a devenit un instrument flexibil, folosit doar atunci când convine celor aflați la putere? Pentru că legea, într-un stat normal, nu este negociabilă. Nu este opțională. Nu se aplică selectiv.

Legea este temelia pe care se construiește încrederea.

Iar când începi să lovești chiar în cei care au rolul de a o interpreta și apăra, mesajul transmis societății este devastator: nimeni nu este în siguranță. Astăzi sunt magistrații. Ieri au fost pensionarii. Mâine va fi, poate, orice cetățean care îndrăznește să creadă că are drepturi. Se vorbește mult despre reforme, despre echilibru bugetar, despre responsabilitate. Dar nu poți construi echilibru distrugând dreptatea. Nu poți cere responsabilitate când tu, ca stat, îți încalci propriile reguli. Nu poți vorbi despre viitor când calci în picioare prezentul.

Politicienii par să trăiască într-o realitate paralelă

Politicienii par să trăiască într-o realitate paralelă, unde deciziile nu au consecințe morale, unde cifrele contează mai mult decât oamenii, iar legea este doar o unealtă de moment. Dar istoria ne-a arătat de nenumărate ori: un stat care își bate joc de lege își sapă singur prăpastia. Nu este doar o criză economică. Nu este doar o problemă administrativă. Este o criză profundă de conștiință. O ruptură între stat și cetățean. Între putere și dreptate. Și atunci, ce mai rămâne? Rămâne întrebarea pe care tot mai mulți o rostesc, poate în șoaptă, poate cu furie: mai suntem o țară guvernată de lege sau doar un teritoriu administrat după bunul plac al unor oameni vremelnici? Pentru că dacă legea nu mai este lege pentru toți, atunci nu mai este lege deloc.