Camelia Stoean: o viață pentru copiii nimănui

Un centru cu istorie, o misiune cu suflet

Când pășești în Complexul de Servicii Rezidențiale pentru Copii și Tineri cu Dizabilități Piatra Neamț (CSRCTD), mai prietenește numit Casa Sancta Maria, nu intri într-o instituție. Intri într-un cămin. Într-un loc care respiră povești grele, dar și speranță. Unde fiecare copil are un trecut care doare și un viitor pentru care cineva luptă.

Centrul nu a fost mereu așa. A început ca un proiect al unei fundații olandeze, Building for Handicapped Children in Romania în 1991, și a fost donat Guvernului României în 1998. În timp, s-a transformat, a trecut prin multiple reorganizări, a fost numit și redenumit. Din 2022, și-a găsit forma actuală, împărțit în trei case de tip familial: Artemis, pentru cei mai independenți, Apolo, pentru cei semidependenți, și Atlas, pentru cei care au nevoie de sprijin constant. 43 de tineri beneficiari astăzi. 46 în curând.

La conducerea acestui loc se află Camelia Stoean. O femeie care nu doar administrează, ci trăiește fiecare zi aici. O femeie care, înainte să fie directoare, a fost sprijin pentru copii lăsați pe străzi, în maternitate, în spital. O femeie care i-a botezat pe unii dintre ei, ani în urmă, pentru ca apoi să-i regăsească aici, la centru.

Pentru că așa e viața.

Poveștile care te fac să te oprești

Sunt copii care rămân în suflet. Pe care nu-i uiți. Pe care îi porți cu tine, în gând, chiar și după ce ai ieșit pe poarta centrului.

G.P. este unul dintre ei.

Are picioare subțiri, picioarele cuiva care nu merge. Îmbrăcate cu șosete de un roz stins. Un trening gri. E agățat într-un fel de leagăn. Își pune mâinile la urechi, își atinge buzele. Repetă. Privirea lui trece prin tine, peste tine, străinul. Se agață de Camelia Stoean. Ea e stabilitatea.

Ar trebui să fie aproape adult. Dar vârsta lui s-a oprit demult, înghețată într-un trup care nu se dezvoltă. Are 16 kilograme. La o vârstă la care alții își construiesc vise, medicii se miră că mai trăiește. E hrănit cu pipeta și cu vârful de linguriță, fără oprire.

Și, totuși, n-a avut niciodată escare. Deși e semiparalizat. Deși pielea lui ar fi trebuit să cedeze sub greutatea unei vieți petrecute mai mult în pat.

Asta înseamnă dedicare.

Uneori, asta e cam tot.

Un loc care învață ce înseamnă viața

Pentru copiii de aici, centrul nu e doar un adăpost. E o școală. Nu doar una cu bănci și caiete, ci o școală a vieții. Unii sunt înscriși în învățământul formal, alții învață să trăiască. Să se spele singuri. Să vorbească. Să folosească bani. Să se descurce în lumea din afara pereților acestui loc.

Când împlinesc 18 ani, viața – și legea – îi forțează să iasă în lume. Camelia și echipa sa nu-i lasă singuri.

Le găsesc chirie. Merg cu ei să vadă cum e să cauți un loc, să negociezi, să înțelegi că e greu. Le plătesc chiria pentru șase luni sau un an. Îi învață să-și gestioneze banii. „Câți mai ai în cont? Cât ai cheltuit luna asta?” Sunt întrebări pe care le aud des. Nu ca un control, ci ca un sprijin.

Mulți beneficiază de fondul Junior, bani adunați de-a lungul anilor în sistem. Sunt tineri care ies de aici și se trezesc cu sume mari, fără să fi avut vreodată o lecție despre cum să le folosească. Camelia și echipa ei îi ajută să nu piardă totul în câteva luni.

Pentru cei care reușesc să se angajeze sau să continue studiile, statul oferă un sprijin de 1000 de lei pe lună. Dar chiar și cu acest ajutor, tranziția e grea. „Nevoia de sprijin nu dispare când ies pe ușă,” spune Camelia.

Unii reușesc. Cam 30%.

50% vor ajunge, cel mai probabil, în centre pentru adulți. Locuri unde paturile sunt mereu pline, unde viitorul e mai mult despre supraviețuire decât despre viață.

20% sunt cei pe care sistemul îi va pierde într-o viață neînregimentată și nedocumentată. Vor luneca printre muchiile sistemului. Vor reveni, dacă vor fi în stare, în marginile acestuia. Se vor lupta să stea cu capul deasupra apei, ca adulți.

Familia pe care nu o au

În fiecare zi, copiii din centru primesc nu doar îngrijire, ci și un fel de familie. Oameni care nu sunt părinți, dar care le țin locul.

Camelia știe cât doare lipsa părinților. Încearcă să îi aducă aproape, măcar din când în când. Trimite scrisori. Face apeluri. Organizează vizite. „Unii părinți își mai iau copiii acasă o dată la lună, la două luni. Alții nu răspund niciodată”.

Adresantul e necunoscut spune Poșta. Sau s-a înconjurat de o tăcere terminală: indiferență, sărăcie, vină, neputință. Sau sunt niște bunici rătăciți într-o realitate care i-a despuiat de fii și de nepoți. Alteori, când e posibil, cei de la centru îi duc în vizită la familiile lor.

„Unii copii ajung în sistem pentru că părinții… pur și simplu nu mai pot. Cum să gestionezi acasă un copil cu manifestări autoagresive, cu crize, cu un diagnostic greu, când ai și alți copii tipici? E mult. Prea mult. Dar știi de ce îi iubesc eu? Chiar dacă nu mai pot, vin. Vizitează. Sună. Le trimitem poze de la activități, mai schimbăm o vorbă la telefon, și vin.

De fiecare dată când îi văd, îmi amintesc prima zi când au adus copilul. Țin minte cum plângeau… plângeau de parcă le-ar fi murit copilul” spune directoarea. E singurul caz de acest fel.

Sau îi pun în scaun cu rotile și merg la familiile lor. În vizită. Dacă sunt acasă.

Copiii așteaptă. Îi așteaptă fără să spere pe absenții din viața lor.

Oricât de mult ar trece. Oricât de mult i-ar fi uitat ceilalți.

O echipă care face mai mult decât un job

Munca de aici nu e doar despre ore lucrate și salarii primite la final de lună. Colegii Cameliei nu montează mobilă pentru tinerii care pleacă din centru pentru că sunt plătiți în plus. Nu-i ajută să se mute, să își cumpere cele necesare, pentru că așa scrie în fișa postului.

O fac pentru că le pasă. Pentru că, fără asta, copiii aceștia ar fi singuri.

Nu e ușor.

Dar, la final de zi, când vezi un copil care zâmbește pentru prima dată după ani de suferință, când un tânăr care a crescut aici îți dă un mesaj să-ți spună că și-a luat primul salariu, știi că merită.

Și atunci, greutatea se simte mai ușoară.

Camelia Stoean: o viață pentru alții

Camelia a lucrat ani de zile în protecția socială, la primărie. A fost acolo pentru copiii abandonați pe străzi, în spitale, în maternități. A văzut suferință dincolo de cuvinte. A botezat unii dintre acești copii. Și, ani mai târziu, i-a regăsit aici, la centru.

Pentru că așa e viața.

Pentru ea, viața e aici. Între acești copii. Între durerile lor și micile lor victorii. Între personalul care muncește fără să se plângă.

Nu e o muncă.

E un destin.

Unul pe care l-a ales. Și pe care îl trăiește, zi de zi, cu toată ființa ei.