Ca om de stânga, constat că guvernarea PSD-ALDE împinge România pe toboganul „statului minimal“

Încă din anul 1991, asistam ca deputat la dezbaterile pe marginea Legii nr. 31, privind societăţile comerciale, la care opoziţia de atunci, PNL, PNŢ-cd şi PSDR, înroşeau microfoanele, taxându-i drept „comuniţti irecuperabili“ pe cei din FSN, care nu înţelegeau binefacerile „statului minimal“. După argumentele opoziţiei de atunci, „statul minimal“ era singura alternativă la construcţia existentă, preluată de la regimul comunist. Statul minimal este expresia politicii liberale, a laissez-faire-ului dus în extremis, care nu urmăreţte decât maximizarea profitului şi controlul privat asupra resurselor. Anii care au urmat, pe măsură ce legislaţia nouă lua locul celei vechi, am fost martorul unor suite de compromisuri ale stângii, reprezentată succesiv de FSN, FDSN, PDSR şi PSD, care a cedat la presiunile insistente ale dreptei, reprezentată de PNL, PNŢ-cd , PNL-AT, PAC. Cel mai înfocat susţinător al statului minimal era Dinu Patriciu, poreclit şi Dinu Păturiciu. Presiunile opoziţiei urmăreau liberalizarea totală, ca unică soluţie a instalării statului minimal. Statul minimal presupune retragerea totală a statului din domeniile sănătăţii, educaţiei şi culturii. Astăzi, trebuie să recunoaştem că strategia dreptei a reuşit, România fiind foarte aproape de a fi un stat minimal.

România devine stat minimal tocmai când în statele UE o astfel de construcţie este considerată o aventură

România reuşeşte să se apropie foarte mult de construcţia statului minimal exact în momentul istoric în care toate ţările dezvoltate din UE, în care am intrat în 2007, consideră că statul minimal este o aventură. Recapitulând, un stat dezvoltat este un stat cu puternice resurse financiare, realizate din fiscalitate şi taxe mari. Având resurse financiare mari, orice stat îşi poate permite să dezvolte infrastructura rutieră şi feroviară, să dezvolte sănătatea, educaţia şi cultura. Toate politicile impuse din exterior sunt menite să şubrezească statul român până la statutul de colonie, propăvăduind virtuţile statului minimal. Politici preluate şi promovate de mercenari din interiorul statului român. Un stat minimal este un stat cu o economie dezechilibrată, care nu are soluţii sustenabile, pentru că nu are resurse, acestea fiind la discreţia sectorului privat. Cu palmaresul nostru, al încasărilor bugetare sub 30 % din PIB, ne situăm pe ultimul loc în UE, care are 44% în medie. Ţările nordice, foarte dezvoltate, sunt ţări cu fiscalitate şi taxe mari. Sunt ţări cu încasări bugetare peste 50% din PIB.

Reducerea fiscalităţii şi a taxelor nu este o politică responsabilă a unui partid de stânga

Aflată la guvernare, alianţa PSD – ALDE aplică politica care nu urmăreşte decât creşterea profitului, care este în esenţă o politică liberală. Statul român a dovedit, cu vârf şi îndesat că nu are pârghii de a controla eficient fiscalizarea profitului. Dovada este evaziunea. Opoziţia actuală critică PSD că măreşte salariile şi pensiile, susţinând că aceste măsuri ar dezechilibra şi destabiliza economic România. Motivarea opoziţiei este o prostie marca USR. Adevărata prostie este politica impusă de cuplul Dragnea – Vâlcov, sub privirea apreciativă a lui Tăriceanu, de a micşora fiscalitatea şi taxele, care vor afecta direct încasările bugetare, lăsând România să alunece pe toboganul spre groapa statului minimal. Dragnea, via Vâlcov, marşează pe ideea că reducerea fiscalităţii generează dezvoltarea. Ce Dumnezeu, nu se poate ridica pe pe vârfuri ca Boc, pentru a privi peste gard, la vecini? Nici un stat dezvoltat nu a ajuns unde a ajuns apelând la reducerea fiscalităţii. În ţările nordice, s-a ajuns cu impozitul pe profit până la 90 %. Noi, românii, suntem mai deştepţi decât toţi la un loc şi l-am coborât la 10%. Tâmpenie mai mare, nici că se putea. Tandemul Dragnea – Vâlcov ne abureşte că reducerea fiscalităţii înseamnă avânt economic pentru investitori. Se pune întrebarea, care investitori?

În România, singurii investitori notabili sunt cei din statele care au respins soluţia statului minimal

Pe orice faţă am studia problema, singurii beneficiari ai fiscalităţii reduse sunt investitorii provenind din statele care au respins soluţia statului minimal. Din această categorie de investitori fac parte multinaţionalele, care sunt încriminate pe bună dreptate, de către opinia publică autohtonă. Incriminarea multinaţionalelor nu izvorăşte dintr-o propagandă defăimătoare, ci dintr-o realitate. Alternanţa la putere în România are logica ei istorică. Dreapta realizează dezvoltarea, iar stânga distribuie resursele. Gruparea Dragnea – Vâlcov – Tăriceanu au inventat struţo-cămila. În măsura în care vor să distribuie resursele, crescând salariile ţi pensiile, în aceeaşi măsură fac şi cadouri capitalului existent, micşorând fiscalitatea şi taxele. Politica struţo-cămilei, neutilizată în nici un stat cu scaun la capetele celor care le conduc, nu poate fi considerată decât fie nesăbuită, fie realizată în scopuri politicianiste. Dragnea, secondat de Tăriceanu, inventează o nouă ideologie, care să fie în egală măsură atractivă şi pentru săraci, şi pentru bogaţi. În speranţa sa, de a conduce pe termen lung un partid, Liviu Dragnea conturează profilul unui nou partid, unic în felul lui, Partidul Popular Român. Câştigă teren, din ce în ce mai mult, convingerea că modelul de stat capitalist, ca stat minimal, este utopic. Capitalismul acceptat fiind cel cu puternice tente socialiste. Politica struţo-cămilei, aplicată din 2017 încoace, nu este decât una izvorâtă din alianţa PSD – ALDE. La jugul guvernării trag ambele partide, PSD şi ALDE, unul hăis şi altul cea, rezultatul fiind o dâră, precum pişatul boului.