Bucuraţi-vă, români! Puneţi-vă poalele în cap!

Impietate! Atentat la bunul simţ! Aflăm, din presa locală şi centrală, că de ziua culturii naţionale şi a poetului naţional, la Botoşani, a avut loc Gala Premiului Naţional de Poezie, ediţia 27. Nu comentez reuşitele şi nereuşitele evenimentului, după cât se pare, un mix puţin fericit dar, foarte probabil, profitabil pentru unii. Nu şi pentru memoria lui Eminescu şi pentru cei care-l preţuiesc. Mă limitez să salut naşterea unei noi stele pe firmamentul poeziei naţionale, în persoana Medeei Iancu, vedeta galei, etichetată poetă şi variantă cu fustă a lui Emil Brumaru. Ea a fost premiată pentru volumul „Delacroix este tabu – Suita românească“, dedicat (conform unor voci docte), unor versuri cu conţinut pornografic şi feminist. Adică exact ce lipseşte literaturii noastre pentru a pătrunde, şi mai şi, în patrimoniul cultural universal. Ar fi nepotrivit să nu fac parte cititorului nemţean de poemul-mesaj oferit publicului botoşănean şi nu numai, cu menţiunea că nu ştiu dacă făcea parte din volumul premiat sau era un supliment:

“Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată/ Persoană, persoană, persoană/ Eu sunt tipa pe care o urâţi, aş fi trebuit să fiu băiat, astfel aş fi lângă voi/ Şi dacă un poet ejaculează pe faţa unei femei este artă/ Şi dacă un poet f…e (Nota noastră: la lectură, punctele nu înlocuiesc literele) o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol/ Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl aşteptaţi /Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat./ Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forţezi/ Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România/ Nu am spus nimănui România/ Nu ţi-am lăudat suficient violul România, nu ţi-am slăvit eroii România, nu ţi-am citit scriitorii România./ În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva/ A spus prostituata, a spus mama şi fiica. Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex/ Poemul despre viol eşti tu România poemul despre hărţuire eşti tu România, poemul despre abuz eşti tu,România/ Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pântec România./ Mai ştii? Aplaudaţi. Aplaudaţi. Aplaudaţi… Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aştepta întinsă să-mi faci felul/ Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta/ Şi noi fetele aşa murim şi tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul“.

Aşa ceva se poate întâmpla în România anilor noştri, după douăzecişiopt de ani de libertate a cuvântului. Mahalaua, suburbanul, maidanul, golănia pură invadează bunul simţ. Nu ar fi locul şi momentul în care Consiliul Naţional al Audiovizualului să aplice nişte pedepse usturătoare? Nu, membrii acestui for nu ştiu cum să-şi rumege bunăstarea şi stipendiile grase. Nu, nu e treaba lui. Cum nu e treaba lui să oprească nu ştiu ce predicatori să se exhibe în văzul lumii, pe sticla televizorului (culmea culmelor, chiar şi pe postul „Trinitas“, al Patriarhiei) cu minuni şi vindecări pe bandă rulantă. Biata noastră Românie! Biata noastră poezie! Un gen literar compromis de cohortele de poeţi apăruţi peste noapte, premiaţi de Uniunea Scriitorilor, lăudaţi şi adulaţi de revistele noastre literare, de critica noastră literară, în selecţii de tip… „best of“ şi comparaţi cu nu ştiu ce poeţi consacraţi ai lumii. Să fim cinstiţi, de ce am numi carte/volum de poezie o culegere de texte scurte din care nu poţi să alegi o singură metaforă sau o figură de stil, o expoziţie sau mai bine zis, un conglomerat întâmplător, haotic, de cuvinte aduse unul lângă altul cu tasta, cu pumnul, cu lopata, cu găleata, fără rimă, fără ritm, fără cadenţă, semne de punctuaţie şi abateri flagrante de la regulile limbii noastre. De ce s-ar chema o asemenea alcătuire o poezie sau, şi mai şi, poem? Când, de fapt, nu e vorba decât de o proză scurtă, bezmetică, o alcătuire care nu păstrează din poezie decât alinierea la stânga, eventual cu literă mare. Uneori nici atât. Nu mă îndoiesc că avalanşa asta de poeţi, care insultă şi compromite însăşi noţiunea de poezie dar, mai ales, generaţii întregi de poeţi adevăraţi, a uitat de radieră şi de tasta „delete“ (şterge) şi nu se mai oboseşte să recitească, să revizuiască spuma, chintesenţa talentului ei poetic şi dă fuga la tipografie, ca nu cumva, Doamne păzeşte, perlele /diamantele născute din apă de ploaie să se prăpădească şi omenirea să fie văduvită pentru vecie de creaţiile ei. Nu mă credeţi? Vă ofer o mostră de poezie, cu specificaţia că selecţia este absolut întâmplătoare, din păcate, aidoma a mult din ce se cheamă poezie modernă şi nu fără a-mi cere iertare de la autor că i-am invadat intimitatea.

„Din loc în loc echimozele/ Îi pătau obrazul de efeb/ Nu se potriveau/ De unde aspiraţia spre albăstrimitate/ De unde aversiunea faţă de fecoritate/ Ochiul de raze plin ieşea din triunghi/ Sus pe ceruri lumină totală/ Echimoze şi şanţuri pe faţa lui/ Într-o clipă fatală/ Mai lungă decât însăşi viaţa mea/ Ce mă acoperă numai în urmă/ Fără vedere/ Cu ochiul pur în ochi pereche/ Cu ochiul negru adâncit în adâncimea însăşi/ Ca luciul violent şi stins al morţii/ Între vii“.

N-am pus nimic de la mine, m-am limitat doar să schimb ordinea versurilor, să suprim câteva vocabule parazite şi repetate ori să le articulez, într-o înlănţuire cât de cât logică şi necesară, cu oarece legătură între ele şi să… „traduc“ în limba română întregul, cu semnele de punctuaţie cuvenite. Uitaţi ce-a ieşit:

„Din loc în loc, /echimozele/ şi şanţurile de pe faţa lui/ Îi pătau obrazul de efeb. / Nu se potriveau/ Cu ochiul pur adâncit în ochiul negru pereche. /Sus pe ceruri, / Ochiul de raze plin ieşea din triunghi, / Lumină totală, într-o clipă fatală. /Luciul violent şi stins al morţii,/ Mai lungă decât însăşi viaţa mea/ Între cei vii, /Mă acoperea numai în urmă. /De aici aspiraţia spre albăstrimitate/ Aversiunea faţă de ferocitate“.

Invit cititorul să aleagă una dintre cele două variante, nu fără a-mi exprima convingerea că, din aceleaşi versuri, din acelaşi material dar cu puţin efort şi cu un minimum respect pentru poezie, variantele posibile ar fi din ce în ce mai reuşite. Oricum am privi lucrurile, poezia nu poate fi acceptată ca gen literar facil, de divertisment. Dacă o proză poate fi bună, bunişoară sau proastă, poezia nu trebuie, nu poate fi decât bună sau foarte bună. Spunea, nu de multă vreme, un condeier adevărat, că toate gospodinele fac cozonac, dar nu toţi cozonacii seamănă. Corect! Poezia este genul literar cel mai greu, în care absolutul, perfecţiunea trebuie ţintite, chiar dacă nu vor fi atinse. Oricât ne-am desprinde de tiparele ei vechi sau învechite, poezia căzută în lejeritate compromite însăşi idea de poezie şi literatură. Nu e nepotrivit să revigorăm, să aducem în actualitate acel splendid „Deocamdată NU“ al presei de dinainte de ’89, ceea ce însemna: „mai citeşte cărţile de pe câteva rafturi de bibliotecă, mai înainte de a te avânta pe oceanul poeziei“.