Azi, ei conduc România pe ultimul drum

Azi, România pare că merge tăcută spre propriul ei mormânt, condusă de cei care au jurat s-o apere, dar care i-au furat sufletul, demnitatea și credința. Îmbrăcați în costume scumpe, cu vorbe meșteșugite și priviri reci, ei pozează în salvatori, în timp ce țara moare puțin câte puțin — nu de foame, ci de nepăsare, nu de sărăcie, ci de trădare.

Azi, România e o procesiune funebră a valorilor. Drapelul nu mai e un simbol al unității, ci o pânză tristă sub care se ascunde o națiune obosită. Cuvintele mari au fost golite de sens, promisiunile au devenit blesteme, iar speranța – o marfă de campanie.

Ei conduc, dar nu spre viitor – ci spre tăcere, spre uitare, spre prăpastia în care fiecare generație cade mai adânc decât cea dinainte.

„Am închis ochii la nedreptate”

Pe marginea drumului, poporul privește – unii cu lacrimi, alții cu indiferență, alții cu o resemnare tăcută. Mulți aplaudă, fără să înțeleagă că își aplaudă propria dispariție. Alții tac, crezând că tăcerea e o formă de înțelepciune, când de fapt e doar complicitate.

Azi, România nu mai e o țară, ci o rană deschisă. O rană pe care n-o mai vindecă nici credința, nici iubirea, nici timpul. Pentru că rana e în sufletul fiecăruia dintre noi.

Ei doar au deschis drumul, dar noi am mers pe el fără să protestăm. Am închis ochii la nedreptate, am tăcut în fața minciunii, am votat din teamă, nu din speranță. Iar azi, plătim prețul tăcerii noastre.

„Poate că din această prăbușire se va naște o nouă chemare”

Dar poate nu e prea târziu. Poate că acest „drum al morții” al României nu e ultimul, ci doar o trecere – o judecată a conștiinței noastre colective. Poate că din această prăbușire se va naște o nouă chemare, un alt început.

Pentru că România nu moare prin trădarea conducătorilor ei, ci doar atunci când poporul încetează să mai creadă în lumină.

Azi, ei conduc România pe ultimul drum. Dar mâine?

Depinde dacă vom avea curajul să o întoarcem din cortegiul durerii spre drumul renașterii.

Depinde dacă vom avea tăria să spunem, în sfârșit: „Până aici!”