Azi, bătrânii sunt un cimitir viu, iar tinerii niște robi agitați

Acum vreo treizeci de ani am citit o carte importantă – Ultimii păgâni. Nu mai știu pe unde am rătăcit-o, dar azi îmi pare rău. Pe atunci mi-a lăsat doar o înțepătură curioasă în gând; acum îmi dau seama că era, de fapt, o profeție. Atunci credeam că lucrarea vorbește despre alt popor, despre alte timpuri, despre alt om. Dar astăzi o recunosc: vorbea despre noi. Și despre mine. Și despre tine.

Perioadele de decădere sunt fascinante pentru cei care nu trăiesc în ele

Perioadele de decădere sunt fascinante pentru cei care nu trăiesc în ele; pentru cei care le studiază din bibliotecă, din arhivă, de pe margine. Dar pentru cei ca noi – care respiră praful lor, beau apa lor tulbure și-și duc viața printre ruinele unei țări care se preface vie – decăderea e zgomotul continuu al unei case care se prăbușește în timp ce încă locuiești în ea. Unii mă întreabă dacă mai sunt credincios. Le spun: „În felul meu.”

Au început să apară chipurile politicienilor în icoane

Pentru unii e prea puțin, pentru alții prea mult. Am mers prin biserici, dar astăzi sufletul meu se simte mai acasă în mănăstiri. Poate pentru că acolo încă se mai aud rugăciuni, nu doar ecouri de chitanțe. Sunt mai puțin comerciale, mai puțin grăbite, mai puțin împinse în brațele lumii. Parcă acolo oamenii încă mai vorbesc cu Dumnezeu, nu-l negociază. Dar chiar și așa, nici părinții bisericii nu mai au viitor, câtă vreme unii dintre ei se află la braț cu cei care au golit sufletele și au umplut conturile. Mă uit la pereți și mă cutremur: au început să apară chipurile politicienilor în icoane. Portrete cu aureole de împrumut. Ce ironie uriașă – să vrei să-l înlocuiești pe Iisus cu oameni care nu și-ar merita nici măcar o caricatură morală, darămite un perete sfânt.

Am încercat să mă prefac că nu văd, dar comedia e prea stridentă

Am încercat să mă prefac că nu văd, dar comedia e prea stridentă. Și, culmea, în mine crește o ciudată admirație pentru monstruozitatea lor: au folosit cel mai perfid instrument – libertatea absolută, deșănțată, oferită pe tavă unui popor obosit, crezând că e dar, când de fapt era cătușă. Libertatea degradată nu ridică oameni, îi dezmembrează. Și lor le-a fost de ajuns. Au distrus instinctul de conservare, au ucis rușinea – acel mecanism fin care ne oprea să ne animalizăm –, au spart punțile dintre generații, au lăsat tinerii fără repere și bătrânii fără public.

O bătrânică

Azi, în țara asta, te apucă amețeala numai când respiri. Am întâlnit de curând o bătrânică. O mână tremurândă, un trup firav, dar o privire de înger. Se uita la mine cu o blândețe care m-a dezarmat. „Numai noi și Dumnezeu, maică… nici lumină nu mai putem aprinde. Cică să ne sculăm în zori, că lumina-i scumpă și noi nu mai contăm. Nu ne mai cunoaște nimeni, nu ne mai aude nimeni.” Am întrebat-o cu un nod în gât: „Nici Dumnezeu?” A răspuns într-o șoaptă: „Nici, maică… pe vremea mea altfel era. Azi… asta e.”

Tinerii sunt robi agitați

Și atunci am înțeles sensul plimbării mele. Se numea regret. Regretul de a vedea cum bătrânii – odinioară stâlpii satelor, ai comunităților, ai lumii – au devenit azi un cimitir viu, o arhivă de suflete în care nimeni nu mai intră să caute înțelepciune. Ei trăiesc într-o tăcere forțată, într-un abandon național. Iar tinerii? Tinerii sunt robi agitați. Nu au lanțuri la picioare, ci în minte. Aleargă, se zbat, se rătăcesc, se consumă. Crezând că libertatea e fugă, că fericirea e viteză, că sensul e zgomot. Dar de fapt sunt doar rotițe într-o mașinărie care merge spre nicăieri. Îi mai văd pe cei care au venit dintre cele două prăpastii ale istoriei noastre – ’39 și ’89. Veniseră flămânzi de putere și, în lipsa unei moralități, au învățat pe de rost tot ce putea fi folosit ca pretext: istoria fiecărei portițe, a fiecărei ridicături, a fiecărei păsări suspectate de gripă aviară. Așa au ajuns să decidă soarta noastră. Ce scenă colosală – să vezi o pasăre din curtea ta luată de un fluture birocratic și dusă direct la crematoriu! Și țăranului să i se spună sec: „La raft, domnule. E lege.”

Resemnarea amară

De la ei am învățat resemnarea. Dar nu resemnarea bună, cea creștină, ci resemnarea amară, toxică, care îți intră în oase până te obișnuiești cu injustiția. Și mă întreb: Cine și când ne-a despărțit? Cine a pus ziduri între noi și bătrânii noștri? Cine a ridicat prăpăstii între generații? De ce România a devenit un copac uscat, care își aruncă frunzele fără să-i pese? Frunze care, în căderea lor, au șoptit sensul vieții, al morții, al durerii – dar nimeni nu a ascultat. Noi suntem binecuvântați fără să știm. Noi am trecut prin copilării în care s-au amestecat lumina cu tragedia, bucuria cu lipsa, speranța cu frica. Am învățat să citim lumea de pe chipul părinților noștri. Asta ne-a salvat. Dar tinerii? Ei trăiesc într-o lume fără memorie. Fără traume, dar și fără anticorpi. Fără repere, dar și fără vinovăție. Sunt bărcuțe aruncate pe o mare a schimbării, fără busolă și fără ancore.

Mila fără program

Trecutul? Pentru mine nu mai e trecut. E oase și sânge. Un depozit viu de lecții neînvățate, de avertismente ignorate. Resturile neasimilate ne apasă, iar pentru că nu am transformat suferința în înțelepciune, suferința continuă să dăinuie. Ei – „administratorii” prezentului – au inventat mila fără program. Dar mila fără program e o otravă: te face să crezi că ești compătimit, dar te lasă să mori. Au otrăvit florile pentru ca albinele să se stingă încet, iar trântorii să rămână singuri, neștiind că într-o zi nu va mai fi cine să le aducă mierea. Așa s-a ajuns ca albinele tinere să fie și ele afectate. Și-au pierdut hărnicia, curiozitatea, creația. Și-au pierdut instinctul de a construi. Sunt educate să parvină, nu să creeze; să trândăvească, nu să asculte; să caute scurtături, nu adevăruri.

Fiecare generație trăiește într-un exil propriu

Și uite așa, astăzi, bătrânii sunt un cimitir viu, iar tinerii niște robi agitați. Așa bine au reușit să ne separe destinele încât nu ne mai întâlnim nicăieri: nici în viață, nici în moarte, nici în suferință. Fiecare generație trăiește într-un exil propriu. Dar au uitat ceva esențial: nu l-au putut distruge pe Supraveghetor. El veghează. Stă deasupra timpului și a istoriei.

„Iartă-i, Doamne”

Și va veni o zi în care eu, tu și mulți ca noi ne vom pleca frunțile și vom spune: „Iartă-i, Doamne, căci nu Te-au cunoscut și nici ce fac nu știu.” E târziu. Ochii nu mă mai ajută ca odinioară, iar lumina nopții îmi obosește gândurile. Dar lângă mine a mai rămas o bucățică din România de altădată – un chip, un obicei, o vorbă, un miros de pâine, un batistă brodată, un sfat de om bătrân. Mi-e dor. Un dor nebun de acel „nebun” simplu, de vorba lui blândă, de portul lui curat, de firea lui luminoasă. Mi-e dor de satul în care oamenii știau să moară cu demnitate și să trăiască cu înțelepciune. Mi-aș dori ca acel ochi veșnic, pe care îl numim Dumnezeu, să le lase și lor – măcar o clipă – vederea. Să vadă ce au făcut. Să audă ce au rupt. Să simtă ce au pierdut. Închei spunând: „Iartă-i, Doamne.”