Au trecut 34 de ani de la Revoluţie şi ni se ascund, în continuare, adevăruri esențiale

În 22 decembrie se împlinesc 34 de ani de la schimbarea de regim din 1989, când la televizor am fost martori ai fugii Ceauşeştilor, cu elicopterul, din sediul Comitetului Central al PCR. Toată România a trăit momentul într-o exaltare cu supra de măsură, ca în faţa unei minuni care se petrece odată la 1000 de ani. Nu poate fi omis nici faptul că ştirea executării cuplului Ceauşescu, în seara zilei de Crăciun, a fost primită ca o mare uşurare de către aceeași români.

De asemenea, nu poate fi ascuns nici faptul că, după bulversanta ştire a prăbuşirii regimului Ceauşescu, majoritatea românilor au întâmpinat cu entuziasm apariţia lui Ion Iliescu pe ecranele TV, care a fost considerat girantul „liniştii noastre”. Românii aflaseră cu mult înainte despre Ion Iliescu, ca prezumtiv înlocuitor al lui Ceauşescu, de la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii” şi nu de la „Radio Moscova”.

Tot posturile occidentale ne puseseră în temă cu „Scrisoarea celor 6”, singurul act de disidență notabil. Acum ne întrebăm dacă posturile de radio occidentale nu au fost implicate în manipularea românilor. Unii se întreabă şi acum, ca Frosa în târg, de unde a apărut Iliescu pe 22 decembrie, pentru a se prezenta instant la TVR, fiind ignorat faptul că acesta putea şti că are girul SUA şi URSS, care negociaseră la Malta, în 2-3 decembrie 1989, scoaterea lui Ceaușescu din joc.

Ştim acum că Gorbaciov primise acceptul lui Bush la Malta, de a gestiona schimbarea de regim din România. Unii fac un cap de ţară din faptul că Iliescu ar fi dat telefon Moscovei, ceea ce este total irelevant, dacă citim meniul scris la Malta. Timp de 34 de ani am fost lăsaţi să ne închipuim că suntem protagoniştii operei „Revoluţia din 1989”, când în realitate aceasta a fost doar un episod din epopeea Ialta-Malta, în care Occidentul ne-a vândut rușilor.

La Ialta, în 1945, SUA şi Occidentul au vândut România URSS-ului, legalizând dominaţia sovietică asupra noastră. Ulterior, tot în 1945, la Moscova, Churchill şi Stalin, în prezenţa unei sticle de whisky, au negociat revânzarea României, mărind influența URSS asupra noastră, de la 50% la 90%. Aceste lucruri nu ni se spun explicit, dar ni s-a lăsat destul spațiu de a ne mira ca proştii, de ce căuta Iliescu bunăvoinţa Moscovei în decembrie 1989.

În dosarul Revoluţiei se demonstrează, ca mare descoperire, că Iliescu ar fi contactat telefonic Moscova, în condiţiile în care aşa hotărâseră SUA şi Occidentul. Spun Occidentul, pentru că în schimbarea de regim din România, a fost implicat şi preşedintele Franței, Mitterrand, un bun prieten al lui Gorbaciov, lucru care nu ni se spune. În schimb, trebuie să ştim că Iliescu posibil să fi fost coleg de facultate cu Gorbaciov.

Se împlinesc 34 de ani, timp în care am fost dresaţi să ne întrebăm prosteşte „Cine a tras în noi, după 22?”, de parcă gloanţele trase nu au ieşit de pe ţeava aceloraşi puşti, cu care se trăsese în români şi înainte de 22? S-a tras şi înainte şi după fuga lui Ceauşescu, dar nişte năimiţi încearcă să ne convingă că nu există continuitate în măcel. Până la fuga dictatorului, în noi ar fi tras oamenii regimului Ceauşescu, iar după fuga acestuia, în noi ar fi tras oamenii regimului Iliescu.

Trebuie să fii dobitoc să înghiţi pe nemestecate o aşa tâmpenie, care nu rezistă la nicio analiză logică. Acum se știe sigur că cei care au tras făceau parte din Armată sau Securitate, dar se caută un țap ispăşitor, pentru a scoate armata basma curată. Pentru securizarea ţării, Armata trebuie să rămână neprihănită în ochii românilor. Trebuie să fii un naiv incurabil, să înghiţi narativul că, odată cu fuga Ceauşiştilor, Armata şi Securitatea s-au metamorfozat brusc în porumbei punându-şi flori în ţeava puştii.

Cine îşi poate închipui că un militar, fie el şi gradat, până la dispariţia Comandantului Suprem, se poate dezlega de rigorile jurământului militar. Cum poate fi taxat cinismul americanilor, care ştiind că în România mai există reziduuri KGB-iste, au delegat tocmai pe sovietici să se ocupe de dărâmarea regimului Ceauşescu? Au fost puşi nişte procurori militari, cu profesionalism şi competenţă iscutabile, să întocmească „Dosarele revoluţiei”, prin care aceştia încearcă să ne explice beletristic ce au înţeles ei din hârtiile adunate şi din declaraţiile unor participanţi, dintre care unii au insistat să rămână sub protecţia anonimatului.

Ba mai mult, singurul procuror care a închis coperțile în Dosarul Revoluției, vine acum și face rating unei televiziuni, povestindu-ne picanterii din dosar, realizând în fond o ordinară manipulare și punând totodată presiune asupra judecătorilor care vor trebui să se pronunțe în acest dosar. Dacă procurorii ar argumenta bine, justiția ar putea accepta că în degringolada provocată inerent de prăbuşirea sistemului, s-au petrecut grave erori, înregistrând ca efect victime directe, dar că au fost plătite şi poliţe. Aceasta era treaba procurorilor.

Dar ținta lor nu a fost adevărul, ci doar Iliescu, iar în spatele acestuia nu trebuie să-i vedem decât pe ruși. Mie personal, deşi nu-l absolv pe unul ca Iliescu pentru păcatele sale evidente, acest „Dosar al Revoluţiei” ni se dezvăluie ca o uriaşă făcătură, care, în forma prezentată de procurori nu are decât rolul să perfecţioneze îndobitocirea noastră, nu să ne dezvăluie iţele adevărului. Pun pariu că Ion Iliescu nu va fi audiat niciodată în instanţă, în legătură cu acuza care i se aduce. Prea ştie multe lucruri şi există suficient interes ca acestea să nu devină publice. E conştient şi el de asta.

România, ţara lui „Ce dacă a furat, dar a şi făcut ceva”

Greu de găsit un specimen de primar sau de preşedinte de Consiliu Judeţean care, încă de la preluarea mandatului, să nu fie preocupat de punerea în manoperă a tuturor promisiunilor făcute în campania electorală, cu care şi-a mobilizat electoratul la urne şi sponsorii la pușculița de campanie.

Încă nu s-a născut primarul sau preşedintele de CJ, căruia să i se reproşeze la sfârşitul mandatului că n-a făcut nimic. Dacă ar fi existat astfel de persoane, ar trebui să li se ridice statui pe „Aleea incoruptibililor”. Deoarece n-au făcut nimic, nu aveau posibilitatea să fure.

Dacă un primar sau preşedinte de judeţ simte nevoia de a se dedulci din banul public, musai trebuie să întreprindă ceva pentru comunitate, să facă un drum, o sală de sport, un bazin olimpic sau să schimbe nişte borduri. Altfel, de unde paraîndărătul sau susținerea?

Ciudățenia este că dedulcirea acestor specimene beneficiază de îngăduinţa unora, care le acordă circumstanţe atenuante, justificând ca imbecilii „Ce dacă au furat, dar au şi făcut câte ceva”. Aşa a ajuns furtul, scopul performanţei. Paradoxal, dar făcând un bilanţ, am ajunge la concluzia că un primar care nu fură, fiind un primar care nu face nimic, este de preferat.

„Staţiune turistică de interes naţional”, un proiect ratat la Piatra Neamţ

Primarul Gheorghe Ştefan (2004-2014) s-a dovedit a fi primarul cu imaginaţia cea mai bogată, când uitând de zicala „întinde-te cât ţi-e plapuma”, s-a lansat în aventura „dezvoltării durabile” a municipiului, sub sloganul mobilizant „Vrem un oraş european!”, pentru a face din Piatra Neamț o „Staţiune turistică de interes naţional”.

Pivotul proiectului său a fost muntele Cozla, în vârful căruia a construit faraonic, la capătul drumului, un obiectiv straniu, cu destinaţie incertă, şi alături un iglu imens, ambele inutile şi costisitoare. Acestea, alături de telescaunul pârtiei de schi, nefuncţionale din 2019, stau în nefolosinţă şi aşteaptă cu stoicism apropierea termenului de casare.

Pe de altă parte, lucrând în pierdere, Telegondola a fost pe punctul de a fi vândută în 2022 de către Primărie. Pentru realizarea pe repede înainte, a tuturor proiectelor pe care le-a visat, Gheorghe Ştefan a îndatorat municipiul până în pragul falimentului şi noroc că DNA l-a oprit în 2014, când era decis să atace şi un al doilea pivot, muntele Pietricica.

La Piatra Neamţ, „mobilitatea urbană” nu este „durabilă”

În anul 2008, Consiliul Judeţean Neamţ (condus de Vasile Pruteanu) a lansat „Strategia de dezvoltare durabilă”, care a fost incubatorul unde s-au clocit trei „Planuri de mobilitate urbană durabilă”, care s-au derulat succesiv până astăzi. Strategia şi planurile cădeau pe un teren desţelenit după 2004 de către primarul Gheorghe Ştefan. În anul 2015, primarul Dragoş Chitic lansează unei firme de consultanţă comanda executării unui „Plan de mobilitate urbană durabilă”.

Firma de consultanţă a proiectat din birou un model de oraş utopic, pe bază de statistici. „Planul de Mobilitate Urbană Durabilă” (PMUD) realizat, conţinea 122 de pagini și viza perioada 2016-2020. Într-un fel, o serie de lucrări din acest PMUD fuseseră realizate anticipat, pe banii noştri, de către Gheorghe Ştefan. Primarul Dragoş Chitic (2014-2020) a continuat lucrările de dezvoltare durabilă, tot pe banii noştri.

Sub conducerea celor doi primari s-au realizat câteva obiective notabile, care ar fi trebuit să reziste multă vreme, aceasta fiind şi complementare. În martie 2021, sub conducerea primarului Andrei Carabelea, s-a lansat cea de a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a unui PMUD pentru perioada 2021-2027. De data aceasta, PMUD urmând să fie realizat cu fonduri nerambursabile, a stârnit fibrilaţii în rândul celor care doreau să pună mâna pe contracte, care asigurau o plată certă.

Este momentul să ne reamintim ce înseamnă „dezvoltare durabilă”. Conform definiţiei Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare „dezvoltarea durabilă este menită să satisfacă nevoile actualei generaţii, fără însă a bloca posibilitatea ca generaţiile viitoare să-şi satisfacă propriile nevoi. La Piatra Neamţ, administraţia Carabelea are o cu totul altă viziune. Prin amploarea lucrărilor demarate, şi implicit a costurilor acestora, sub pretextul „Mobilităţii urbane”, s-au ipotecat şansele generaţiilor viitoare de a avea propriile viziuni.

Generaţia următoare nu-şi va putea satisface propriile nevoi, decât demolând ce s-a realizat acum. Finanţarea lucrărilor actuale se realizează din fonduri nerambursabile, aşa că să nu-şi închipuie cineva că după 2027 se va repeta pomana pentru noul PMUD. Din această cauză, primarul care va urma după Andrei Carabelea nu va putea fi catalogat ca lipsit de iniţiativă la capitolul „mobilitate urbană”. Dacă acesta va considera că generaţia lui are alte nevoi, pentru a le satisface va trebui să demoleze ce a realizat predecesorul.

Se zvonește prin târg că acest nou primar se vrea a fi tot Andrei Carabelea. În mod paradoxal, exact aşa a procedat şi Andrei Carabelea care, pentru a-şi lansa propriul PMUD în 2020, a adoptat politica „tabula rasa”, în care a considerat că mai tot din ce au realizat predecesorii săi, trebuie demolat şi înlocuit, fiind vestigii ale unei generaţii trecute. Este cel puţin ciudată o astfel de viziune, deoarece generaţia de pietreni, contemporană cu Gheorghe Ştefan, cu Dragoş Chitic şi cu Adrian Carabelea, este aceeaşi, nu alta.

În numele utopicului „Plan de Mobilitate Urbană Durabilă”, Piatra Neamţ, a fost transformată într-un sinistru şantier, care este proiectat să se întindă până în decembrie 2025. PMUD-ul lui Carabelea, dovedeşte că nimic nu este durabil şi că investiţiile anterioare nu pot fi adaptate noilor nevoi, decât demolându-le cu târnăcopul, buldozerul sau excavatorul. Se schimbă bordurile, culorile dalelor de pe trotuare şi asfaltul.

Se desfiinţează alveolele staţiilor de autobuze, şi se construiesc 80 de staţii de autobuz la preţul de 60.000 euro bucata, cât un apartament cu două camere. Sigur, nu sunt banii primăriei, dar totuşi… ce dovedesc toate acestea? Toate acestea dovedesc că mobilitatea urbană nu este durabilă şi generaţia care ne urmează va trebui să se mulţumească cu ce are. Sunt deja semne că actualul model de mobilitate urbană începe să gâfâie. Urmează alţi bani şi altă distracţie.

Ion Creangă a anticipat „corectitudinea politică”, când a scris „Harap Alb”

La începutul secolului 20, primarul Nicu Albu a realizat un experiment vecin cu miracolul. A amenajat superbul Parc Cozla, din care astăzi nu a mai rămas mare lucru. Dar nici nu există vreo inițiativă de a reface imaginea sa naturală. În schimb, i se pregăteşte o imagine sintetică, care nu are nicio tangență cu tradiţionalul.

Primarul actual, Andrei Carabelea ne anunţă că începe şi el un experiment pe Cozla, vrând să amenajeze pentru copii un parc de agrement pe o suprafaţă de vreo 16 hectare. Ca atracţii, printre altele, vor fi prezente cinci imense statui din buşteni, reprezentând personaje din povestea „Harap Alb”, scrisă de Ion Creangă. Adepţii „corectitudinii politice” să nu sară de fund în sus, auzind că personajele prezentate de primărie copiilor, au fost colegi de poveste cu unul considerat „alb”.

Ion Creangă a anticipat aiureala partizanilor „corectitudinii politice” cu 150 de ani mai înainte, inventând un personaj cu nume ambivalent, care să nu trezească nicio suspiciune acum, asupra tăierii pădurii, pentru cele cinci statui și pentru alte obiective plănuite. Aici punem la socoteală şi cei 50 de arbori pe care îi vor sacrifica peisagiştii din primărie, a căror cioate vor fi sculptate, pentru dezvoltarea dragostei copiilor faţă de natură.

Pentru reuşita lucrării lor, peisagiştii primăriei şi-au făcut mâna pe copacii de pe bulevardele municipiului. Mai rămâne un amănunt de elucidat de către primărie. Pe unde şi cum vor ajunge copiii şi bunicii lor la locaţia destinată parcului copiilor?

„Mobilitatea urbană”, blocată de iniţiativa unor parlamentari

Nu numai primarii au propria viziune despre „mobilitatea urbană”, ci şi parlamentarii. Dacă viziunea primarilor pendulează între pragmatism şi utopie, viziunea parlamentarilor este de domeniul prostiei de-a dreptul, uneori. Ambiţia unui parlamentar este să rămână în istorie sau măcar în memoria familiei, că a contribuit şi el cu ceva la întregirea legislaţiei naţionale, inițiind proiecte de legi.

Dacă parlamentarul iniţiază un proiect de lege, care reglementează domeniul în care acesta a activat în civilie, putem spera că a făcut un lucru benefic. Dacă parlamentarul nu stăpâneşte bine un domeniu, dar ţine morţiş să se afirme legislativ, dându-şi cu părerea, atunci contribuția acestuia se limitează la mărirea grămezii de iniţiative aruncate la coș, ca inutile.

Există totuşi un domeniu în care mai toţi parlamentarii consideră că au competenţă. Acesta este domeniul circulaţiei rutiere şi competenţa le-o oferă existenta permisului de conducere din buzunar, obţinut prin absolvirea unei şcoli de şoferi amatori. Unii dintre ei ar trece în propriul CV şi şcoala de şoferi amatori, la studii superioare.

Pentru parlamentarii dornici de afirmare, care au permis de conducere, Codul Rutier a devenit poligon de încercare în ale scrisului. Unul din domeniile cu cel mai mare impact asupra siguranţei cetăţeanului, este circulaţia rutieră. Legile care reglementează circulaţia rutieră ar trebui să aibă cea mai mare stabilitate, care ar favoriza crearea şi permanetizarea reflexelor. Permanenta modificare a Codului Rutier nu are ca efect imediat decât asupra siguranţei rutiere.

Recent, un grup de parlamentari, dintre cei care, atunci când se aşează la volan le vin idei năstruşnice, au hotărât să oblige conducătorii de vehicule să oprească imediat pe dreapta, la trecerea Ambulanțelor care au în funcţiune semnalele de avertizare sonore şi cele luminoase de culoare albastră. O gogomănie mai mare, menită să bulverseze circulaţia, nici că se putea.

O spun ca specialist în domeniu. Trebuie reţinut că dreptul de a fi dotate cu semnale de avertizare sonore şi de avertizare luminoasă de culoare albastră, îl au o gamă foarte largă de vehicule. Acestor gen de vehicule, ceilalţi conducători de vehicule sunt obligaţi să le acorde prioritate de trecere, când sunt în misiune, şi este suficient atât.

Discriminarea este evidentă, când stabileşti că numai pentru ambulanțe trebuie să tragi pe dreapta. Nu se mai pune problema, cum stabileşti care vehicul cu lumină de semnalizare albastră este ambulanță, acestea fiind de diverse modele.

O problemă care nu este reglementată, este acest caz aplicat la un model de mobilitate urbană, în care banda întâi este destinată exclusiv circulaţiei autobuzelor, cum este cazul în Piatra Neamţ. Cum ar trebui procedat, dacă trăsnaia propusă ar fi şi aprobată. Noi avem nişte parlamentari, parlamentarii au nişte idei, cum procedăm? Că se apropie alegerile.