Asta a fost și este clasa politică românească – nimic pentru popor, totul pentru noi

De peste trei decenii, România trăiește sub aceeași mască a schimbării. Se schimbă fețele, siglele, promisiunile — dar nu se schimbă esența: o clasă politică născută din oportunism, hrănită din minciună și crescută pe spinarea unui popor obosit de speranțe. Sub fiecare guvernare, în spatele fiecărui zâmbet electoral, se ascunde aceeași deviză nespusă, dar mereu aplicată: „Nimic pentru popor, totul pentru noi.”

Clasa politică românească a învățat arta perfidiei. A știut mereu să mimeze grija, să practice discursul moral în timp ce semnează contracte imorale. Au ridicat statui ale „democrației”, dar au vândut demnitatea națională bucată cu bucată. Au vorbit despre „binele public” în timp ce au umplut conturi private. Au plâns în fața camerelor pentru săraci și au râs, a doua zi, la mesele îmbelșugate ale puterii.

Cuvântul „patrie” a devenit decor electoral

Nu mai există rușine, nu mai există respect. Cuvântul „patrie” a devenit decor electoral, nu legământ de credință. În timp ce spitalele se prăbușesc, școlile se golesc, satele mor și tinerii pleacă, politicienii își ridică vilele pe fundația corupției. Ei nu conduc o țară, ci administrează o pradă. România, în ochii lor, nu este o mamă, ci o mină de aur. Nu un neam, ci o firmă de exploatat.

Cineva spunea că „fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”. Poate că e adevărat, dar doar până la un punct. Poporul român a fost prea mult timp manipulat, sedat cu promisiuni și intimidat cu frica de a schimba cu adevărat ceva. Politicienii noștri nu se tem de vot, ci de trezirea conștiinței. Pentru că o națiune trezită le-ar ruina privilegiile.

În fiecare campanie electorală se joacă același teatru prost

În fiecare campanie electorală se joacă același teatru prost, cu aceiași actori în costume noi. Promit spitale, autostrăzi, reforme, dreptate. Dar odată ajunși la putere, uită totul. În România, politica nu este un act de slujire, ci o meserie de îmbogățire. Nu e chemare, e afacere. Nu e jertfă, e jaf.

Au reușit să transforme Parlamentul într-un club al imunităților, Guvernul într-o filială de interese, iar statul într-un organism bolnav care nu mai știe pentru cine lucrează. Nicio lege nu se face pentru cetățean, ci pentru a proteja privilegiații. Niciun buget nu e gândit pentru viitor, ci pentru a împărți prada prezentului.

Demnitatea de a spune „ajunge”

Și totuși, tragedia cea mai mare nu este doar în faptele lor, ci în tăcerea noastră. În resemnarea care a devenit obicei național. În „lasă că merge și așa” care ne-a furat demnitatea. Politicienii români au ajuns ceea ce sunt pentru că noi am încetat să le cerem să fie altceva.

Dar poate că a venit vremea să nu mai așteptăm „să ne salveze cineva”. Poate că adevărata salvare începe cu refuzul de a mai fi manipulați, cu demnitatea de a spune „ajunge”. Pentru că, până nu vom înțelege că puterea lor există doar prin indiferența noastră, România va continua să fie aceeași: o țară bogată, jefuită de săracii ei cu funcții.

Și atunci, într-o zi, istoria va scrie cu litere amare: A fost o țară frumoasă, dar a fost condusă de oameni care au iubit doar puterea, niciodată poporul.