Amintiri din infernul închisorilor comuniste

• presedintele Asociatiei Detinutilor Politici Roman, Alecu Mazãre, priveste, acum, cu detasare, clipele de cosmar petrecute în închisorile comuniste, pentru vina de a-si fi manifestat, cu voce tare, protestul împotriva cartelãrii alimentelor • acesta a fãcut parte din „lotul Ioan Diaconescu“ trecînd prin închisorile de la Aiud, Gherla, Jilava si la taberele de muncã din Deltã si Insula Mare a Brãilei • bãtrînul a ispãsit cinci ani si jumãtate de detentie •

Alecu Mazãre, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, filiala Roman, la cei 67 de ani pe care i-a împlinit, retrãieste cu intensitate, dar nu cu urã, cei cinci ani si jumãtate de chinuri, pe care i-a petrecut, de la vîrsta majoratului si pînã la 24 de ani, în puscãriile comuniste. Nãscut în 29 octombrie 1938, la Galbeni, aproape de Roman, de profesie lãcãtus mecanic, Alecu Mazãre a lucrat între 1953-1959 în localitatea natalã, pe un santier de constructii, apartinînd de Iasi, ulterior transferîndu-se la Buhusi. „Prin februarie 1955 îmi gãsisem un loc de muncã, mai bine plãtit, la Fabrica de postav din Buhusi. Eram destul de bine vãzut. Pentru cã mi-au fost apreciate calitãtile organizatorice, în scurt timp am ajuns sef de echipã. La 17 ani, mi s-a ivit prilejul de a cîstiga mai bine, asa cã am plecat în Valea Jiului, unde un unchi, Vasile Pantirasu, ajunsese director la Competrol. El mi-a gãsit un loc de lãcãtus la Atelierele Centrale din Petrosani, unde, în august 1956, m-au prins si revoltele din Ungaria. Am vãzut atunci o multime de filme documentare despre acestea si, tînãr fiind, în mintea mea au început sã încolteascã fel de fel de nemultumiri. Desi intrasem în UTM din convingere, am început sã simt revoltã pentru faptul cã sfertul de pîine neagrã, pe care-l cumpãram pe cartelã, nu-mi ajungea sã mã satur. Am fãcut imprudenta sã spun cu voce tare cã mi-e foame. Aveam o serie de colegi, care se îngrãmãdeau sã facã armata la Securitate, si nu pricepeam de ce, atunci. Stãteam în cãmin cu unul Farcas. Prin noiembrie 1956 abia, mi-am dat seama cã am fost tras într-o cursã si am început sã-mi mai tin gura. Era, însã, cam tîrziu. În iunie 1957 am fost chemat la director în birou. Doi securisti, îmbrãcati în haine de velur, m-au invitat sã-i urmez la sediu. M-au încuiat într-un subsol si au început anchetele. La început nu m-au întrebat decît de ce tot spun, în gura mare, cã mi-e foame. Ulterior m-au chestionat despre un incident pe care l-am avut cu un coleg, Pristavu. La ora 17 mi-au dat drumul cu angajamentul sã nu spun nimãnui unde am fost. A treia zi m-a chemat la el directorul si mi-a spus cã nu este bine cã am intrat în colimatorul Securitãtii“, îsi aminteste Alecu Mazãre circumstantele în care a intrat în contact cu Securitatea, la doar 18 ani. În 14 iulie 1957 a fost convocat la Serviciul personal, unde se aflau vreo 14 „haidamaci“, printre care si-a recunoscut pe cei doi „îngeri pãzitori“, de la prima întîlnire. „Mi-au rãmas pînã si sculele pe banc. M-au «umflat» si m-au îmbrîncit într-un Gaz, ducîndu-mã la sediul Securitãtii din Deva. În beciurile acesteia am stat vreo douã sãptãmîni, cît au durat anchetele. Eram scos din celulã cu ochelari de tablã la ochi, asa ca sã nu-mi dãdeam seama unde mã aflu si dacã este zi sau noapte afarã. Atunci au început torturile si m-au întrebat ce influentã a avut asupra mea unchiul meu. Abia acolo mi-am dat seama cã, de fapt, de asta m-au luat, ca sã afle mai multe despre el. Sotia lui era fiica unui mare latifundiar din zonã. Au început sã mã tortureze, pentru a le spune ce stiu despre întîlnirile lor. Îmi tot puneau sub nas niste hîrtii, pe care ar fi vrut sã le semnez. Am refuzat acest lucru, cu atît mai mult cu cît nu stiam mare lucru despre unchiul meu. Eu locuiam la cãmin si n-am fost pe la el decît de cîteva ori“, a mai spus Alecu Mazãre. Dupã douã sãptãmîni de anchete, tînãrul a fost urcat într-o masinã, cu încã un coleg de celulã, si cu o bãtrînã, Maria Stoica, ce avea 61 de ani, fiind dusi pentru a fi judecati la Tribunalul Militar din Sibiu. Nimeni din familia acestora nu a aflat decît foarte tîrziu unde se aflau. Îsi aminteste cã acel bãrbat a primit 7 ani de detentie, el sase ani, iar bãtrîna, care drãcuise pe secretarul de partid din satul ei, trei ani. „Ne-au încadrat la Articolul 327. Am avut dreptul sã facem recurs, care s-a judecat tot la Deva. Acolo, nu numai cã mi-au respins recursul, dar mi-au schimbat si încadrarea juridicã, acuzîndu-mã de «uneltire împotriva ordinii sociale», fiind încarcerat în penitenciarul de tranzit de la Jilava. Am fost, apoi, transferat, în decembrie 1957, cu un grup de 70 de detinuti politici, din care a fãcut parte si presedintele de mai tîrziu al PNÞCD, Ioan Diaconescu, în penitenciarul de la Gherla. Aici am stat într-o celulã, vizavi de camera «Zero» a condamnatilor la moarte, pînã în mai 1959, trãind momentele vestitei revolte a detinutilor. În vara lui ’58, comandatul penitenciarului, vestitul tortionar Goiciu si politrucul închisorii, locotenentul Tudose, au fãcut o diversiune, provocînd pe «frontieristi» (persoane care încercaserã sã treacã, clandestin, frontiera n.r) stîrnind cunoscuta revoltã, care, dupã înãbusire, a atras înãsprirea regimului de detentie. „Au urmat luni de cosmar, cu anchete, care transformau oamenii în cîrpe, cu perchezitii corporale îngrozitoare si umilitoare. Eram cãutati pînã si în anus, ne erau distruse si saltelele de paie mucede, pe care ne odihneam, fiind obligati sã dormim pe ciment, unde ni se încingeau plãmînii. Au urmat luni si luni de teroare fizicã si psihicã. Ni se dãdea zeamã chioarã si, din cînd în cînd, peste aceasta jumãri topite si rîncede, din care nu puteai sã nu faci diaree. La Gherla nu a mai curs apa. Primeam douã cãnite de un sfert de litru, pentru a bea“, rememoreazã acele clipe cumplite fostul detinut politic.

Munca, o salvare În mai 1959, dupã o vizitã medicalã, printre detinutii care au îndrãznit sã cearã iesirea la muncã s-a numãrat si Alecu Mazãre. Acesta a cunoscut în închisorile si lagãrele de muncã pe unde a trecut, toatã „crema“ intelectualitãtii interbelice, azvîrlitã de comunisti în închisoare. Îsi aminteste de colonelul Miclescu, cel ce înãbusise miscarea legionarã, de profesorii Bora si Al. Zup, de inginerii Iacob, Cazan, Petcu, Cucu sau Gheorghe, de Antoniu, de la Opera Românã, oameni care au îndurat, cu demnitate, grozãviile din puscãriile amintite. 50 dintre detinuti au fost urcati, în mai 1959, în vagoane de marfã, fãrã a sti unde pleacã, Îsi aminteste doar de o cãlãtorie lungã si obositoare, cu trei opriri, la Brasov, Ploiesti si Tulcea, unde au fost mutati pe un slep de cereale si dusi pînã la granita cu Ucraina, la Periprava. În apropiere, la Recea, 1.200 de oameni trãiau, alãturi de vipere, îndurînd vînturi puternice. Au tãiat stuf si au prãsit porumbul, fiind bucurosi cã soarele le-a întãrit oasele. „Cu apa o duceam, însã, foarte prost, Se aducea cu sacaua de la Dunãre. La sfîrsitul lunii septembrie, în 1959 am fost transferati la Salcia, în Insula Mare a Brãilei, la fãcut diguri. S-a lucrat din noapte în noapte, pînã prin 1960, cînd am fost dus la Agana, tot la fãcut diguri. Dupã o perioadã, am aflat cã la dig se lucra din douã directii si cã în tabãra vecinã se afla unchiul meu“, mai povesteste presedintele AFDP, filiala Roman. La sfîrsitul lunii octombrie 1960, a fost selectat, din 2.000 de detinuti, un lot de 80, acestia fiind trimisi sã lucreze în Fabrica penitenciarului Aiud, organizatã pe principii de productie si condusã de detinuti. Aici a întîlnit, din nou, foarte multi intelectuali, specialisti, printre care si inginerul romascan Constantin Bogza, acesta fiind si specialistul care a pus în functiune uzina de la Aiud. În 14 ianuarie 1963, dupã cinci ani si jumãtate, a beneficiat de efectele unui decret de gratiere, fiind pus în libertate. Întors acasã a trãit anii colectivizãrii, în 1964 s-a cãsãtorit, lucrînd mai întîi la Prefabricate, apoi la fabrica de Tricotaje „8 Martie“ din Piatra Neamt si, de la înfiintare si pînã la pensionare, la Întreprinderea de Tricotaje „Smirodava“ Roman, de unde a iesit la pensie, în 1997. Multi ani a fost urmãrit de Securitate. Dupã Revolutie a pus bazele filialei Roman a AFDP, care mai numãrã doar 150 de membri, cu tot cu beneficiarii drepturilor de refugiati politici. FOTO: Presedintele Asociatiei Detinutilor Politici Roman, Alecu Mazãre, rememoreazã clipele petrecute în închisorile comuniste