Contactează-ne

Arhivă 2005-2017

Amintiri din infernul închisorilor comuniste

Știre publicată în urmă cu

în data de

• presedintele Asociatiei Detinutilor Politici Roman, Alecu Mazãre, priveste, acum, cu detasare, clipele de cosmar petrecute în închisorile comuniste, pentru vina de a-si fi manifestat, cu voce tare, protestul împotriva cartelãrii alimentelor • acesta a fãcut parte din „lotul Ioan Diaconescu“ trecînd prin închisorile de la Aiud, Gherla, Jilava si la taberele de muncã din Deltã si Insula Mare a Brãilei • bãtrînul a ispãsit cinci ani si jumãtate de detentie •

Alecu Mazãre, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, filiala Roman, la cei 67 de ani pe care i-a împlinit, retrãieste cu intensitate, dar nu cu urã, cei cinci ani si jumãtate de chinuri, pe care i-a petrecut, de la vîrsta majoratului si pînã la 24 de ani, în puscãriile comuniste. Nãscut în 29 octombrie 1938, la Galbeni, aproape de Roman, de profesie lãcãtus mecanic, Alecu Mazãre a lucrat între 1953-1959 în localitatea natalã, pe un santier de constructii, apartinînd de Iasi, ulterior transferîndu-se la Buhusi. „Prin februarie 1955 îmi gãsisem un loc de muncã, mai bine plãtit, la Fabrica de postav din Buhusi. Eram destul de bine vãzut. Pentru cã mi-au fost apreciate calitãtile organizatorice, în scurt timp am ajuns sef de echipã. La 17 ani, mi s-a ivit prilejul de a cîstiga mai bine, asa cã am plecat în Valea Jiului, unde un unchi, Vasile Pantirasu, ajunsese director la Competrol. El mi-a gãsit un loc de lãcãtus la Atelierele Centrale din Petrosani, unde, în august 1956, m-au prins si revoltele din Ungaria. Am vãzut atunci o multime de filme documentare despre acestea si, tînãr fiind, în mintea mea au început sã încolteascã fel de fel de nemultumiri. Desi intrasem în UTM din convingere, am început sã simt revoltã pentru faptul cã sfertul de pîine neagrã, pe care-l cumpãram pe cartelã, nu-mi ajungea sã mã satur. Am fãcut imprudenta sã spun cu voce tare cã mi-e foame. Aveam o serie de colegi, care se îngrãmãdeau sã facã armata la Securitate, si nu pricepeam de ce, atunci. Stãteam în cãmin cu unul Farcas. Prin noiembrie 1956 abia, mi-am dat seama cã am fost tras într-o cursã si am început sã-mi mai tin gura. Era, însã, cam tîrziu. În iunie 1957 am fost chemat la director în birou. Doi securisti, îmbrãcati în haine de velur, m-au invitat sã-i urmez la sediu. M-au încuiat într-un subsol si au început anchetele. La început nu m-au întrebat decît de ce tot spun, în gura mare, cã mi-e foame. Ulterior m-au chestionat despre un incident pe care l-am avut cu un coleg, Pristavu. La ora 17 mi-au dat drumul cu angajamentul sã nu spun nimãnui unde am fost. A treia zi m-a chemat la el directorul si mi-a spus cã nu este bine cã am intrat în colimatorul Securitãtii“, îsi aminteste Alecu Mazãre circumstantele în care a intrat în contact cu Securitatea, la doar 18 ani. În 14 iulie 1957 a fost convocat la Serviciul personal, unde se aflau vreo 14 „haidamaci“, printre care si-a recunoscut pe cei doi „îngeri pãzitori“, de la prima întîlnire. „Mi-au rãmas pînã si sculele pe banc. M-au «umflat» si m-au îmbrîncit într-un Gaz, ducîndu-mã la sediul Securitãtii din Deva. În beciurile acesteia am stat vreo douã sãptãmîni, cît au durat anchetele. Eram scos din celulã cu ochelari de tablã la ochi, asa ca sã nu-mi dãdeam seama unde mã aflu si dacã este zi sau noapte afarã. Atunci au început torturile si m-au întrebat ce influentã a avut asupra mea unchiul meu. Abia acolo mi-am dat seama cã, de fapt, de asta m-au luat, ca sã afle mai multe despre el. Sotia lui era fiica unui mare latifundiar din zonã. Au început sã mã tortureze, pentru a le spune ce stiu despre întîlnirile lor. Îmi tot puneau sub nas niste hîrtii, pe care ar fi vrut sã le semnez. Am refuzat acest lucru, cu atît mai mult cu cît nu stiam mare lucru despre unchiul meu. Eu locuiam la cãmin si n-am fost pe la el decît de cîteva ori“, a mai spus Alecu Mazãre. Dupã douã sãptãmîni de anchete, tînãrul a fost urcat într-o masinã, cu încã un coleg de celulã, si cu o bãtrînã, Maria Stoica, ce avea 61 de ani, fiind dusi pentru a fi judecati la Tribunalul Militar din Sibiu. Nimeni din familia acestora nu a aflat decît foarte tîrziu unde se aflau. Îsi aminteste cã acel bãrbat a primit 7 ani de detentie, el sase ani, iar bãtrîna, care drãcuise pe secretarul de partid din satul ei, trei ani. „Ne-au încadrat la Articolul 327. Am avut dreptul sã facem recurs, care s-a judecat tot la Deva. Acolo, nu numai cã mi-au respins recursul, dar mi-au schimbat si încadrarea juridicã, acuzîndu-mã de «uneltire împotriva ordinii sociale», fiind încarcerat în penitenciarul de tranzit de la Jilava. Am fost, apoi, transferat, în decembrie 1957, cu un grup de 70 de detinuti politici, din care a fãcut parte si presedintele de mai tîrziu al PNÞCD, Ioan Diaconescu, în penitenciarul de la Gherla. Aici am stat într-o celulã, vizavi de camera «Zero» a condamnatilor la moarte, pînã în mai 1959, trãind momentele vestitei revolte a detinutilor. În vara lui ’58, comandatul penitenciarului, vestitul tortionar Goiciu si politrucul închisorii, locotenentul Tudose, au fãcut o diversiune, provocînd pe «frontieristi» (persoane care încercaserã sã treacã, clandestin, frontiera n.r) stîrnind cunoscuta revoltã, care, dupã înãbusire, a atras înãsprirea regimului de detentie. „Au urmat luni de cosmar, cu anchete, care transformau oamenii în cîrpe, cu perchezitii corporale îngrozitoare si umilitoare. Eram cãutati pînã si în anus, ne erau distruse si saltelele de paie mucede, pe care ne odihneam, fiind obligati sã dormim pe ciment, unde ni se încingeau plãmînii. Au urmat luni si luni de teroare fizicã si psihicã. Ni se dãdea zeamã chioarã si, din cînd în cînd, peste aceasta jumãri topite si rîncede, din care nu puteai sã nu faci diaree. La Gherla nu a mai curs apa. Primeam douã cãnite de un sfert de litru, pentru a bea“, rememoreazã acele clipe cumplite fostul detinut politic.

Munca, o salvare În mai 1959, dupã o vizitã medicalã, printre detinutii care au îndrãznit sã cearã iesirea la muncã s-a numãrat si Alecu Mazãre. Acesta a cunoscut în închisorile si lagãrele de muncã pe unde a trecut, toatã „crema“ intelectualitãtii interbelice, azvîrlitã de comunisti în închisoare. Îsi aminteste de colonelul Miclescu, cel ce înãbusise miscarea legionarã, de profesorii Bora si Al. Zup, de inginerii Iacob, Cazan, Petcu, Cucu sau Gheorghe, de Antoniu, de la Opera Românã, oameni care au îndurat, cu demnitate, grozãviile din puscãriile amintite. 50 dintre detinuti au fost urcati, în mai 1959, în vagoane de marfã, fãrã a sti unde pleacã, Îsi aminteste doar de o cãlãtorie lungã si obositoare, cu trei opriri, la Brasov, Ploiesti si Tulcea, unde au fost mutati pe un slep de cereale si dusi pînã la granita cu Ucraina, la Periprava. În apropiere, la Recea, 1.200 de oameni trãiau, alãturi de vipere, îndurînd vînturi puternice. Au tãiat stuf si au prãsit porumbul, fiind bucurosi cã soarele le-a întãrit oasele. „Cu apa o duceam, însã, foarte prost, Se aducea cu sacaua de la Dunãre. La sfîrsitul lunii septembrie, în 1959 am fost transferati la Salcia, în Insula Mare a Brãilei, la fãcut diguri. S-a lucrat din noapte în noapte, pînã prin 1960, cînd am fost dus la Agana, tot la fãcut diguri. Dupã o perioadã, am aflat cã la dig se lucra din douã directii si cã în tabãra vecinã se afla unchiul meu“, mai povesteste presedintele AFDP, filiala Roman. La sfîrsitul lunii octombrie 1960, a fost selectat, din 2.000 de detinuti, un lot de 80, acestia fiind trimisi sã lucreze în Fabrica penitenciarului Aiud, organizatã pe principii de productie si condusã de detinuti. Aici a întîlnit, din nou, foarte multi intelectuali, specialisti, printre care si inginerul romascan Constantin Bogza, acesta fiind si specialistul care a pus în functiune uzina de la Aiud. În 14 ianuarie 1963, dupã cinci ani si jumãtate, a beneficiat de efectele unui decret de gratiere, fiind pus în libertate. Întors acasã a trãit anii colectivizãrii, în 1964 s-a cãsãtorit, lucrînd mai întîi la Prefabricate, apoi la fabrica de Tricotaje „8 Martie“ din Piatra Neamt si, de la înfiintare si pînã la pensionare, la Întreprinderea de Tricotaje „Smirodava“ Roman, de unde a iesit la pensie, în 1997. Multi ani a fost urmãrit de Securitate. Dupã Revolutie a pus bazele filialei Roman a AFDP, care mai numãrã doar 150 de membri, cu tot cu beneficiarii drepturilor de refugiati politici. FOTO: Presedintele Asociatiei Detinutilor Politici Roman, Alecu Mazãre, rememoreazã clipele petrecute în închisorile comuniste

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Arhivă 2005-2017

Proces şi la Curte în cazul fraudelor de la postliceală

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ procurorii au atacat sentinţa prin care s-au aplicat pedepse cu suspendare şi achitări ■ 19 din cei 96 de inculpaţi au uzat de calea de atac ■ 26 de lucrări au fost anulate de instanţa de fond ■ unii elevi nici nu treceau pe la şcoală, fiind plecaţi în străinătate ■ erau promovaţi contra unor sume de 1.000 de lei ■ unii profesorii-medici pătaţi completau în locul candidaţilor testele tip grilă ■

Procesul fraudelor de la postliceala sanitară continuă la Curtea de Apel Bacău după ce sentinţa instanţei de fond a fost atacată. Au declarat apel atît procurorii cît şi parte din inculpaţi, 19 din totalul din 96, profesori care şi-au pătat onoarea la corectarea tezelor, dar şi elevi care au cotizat pentru a deveni asistenţi medicali. Reamintim că Tribunalul Neamţ a aplicat pedepse cu suspendare, iar parte dintre cei deferiţi justiţiei au fost exoneraţi de răspundere penală, fiind achitaţi. 26 de lucrări ale elevilor „cotizanţi“ au fost anulate de instanţă, titularii rămînînd fără diploma care le atesta studiile. Acuzele de dare şi luare de mită nu au putut fi dovedite nici din probatoriu, nici din interceptări şi confruntări, astfel încît profesorii şi cei din comisia de examinare au fost inculpaţi numai pentru abuz în serviciu şi fals material în înscrisuri oficiale. În ceea ce priveşte alţi acuzaţi, ei au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă, iar cursanţii şcolii postliceale fiind inculpaţi pentru cumpărare de influenţă. Cele două părţi vătămate din dosar, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ şi Şcoala Posliceală Sanitară Piatra Neamţ, nu s-au constituit părţi civile în procesul penal. Curtea de Apel Bacău va da în cauză o sentinţă definitivă. Conform actelor de urmărire penală, lanţul neregulilor pleca încă de intrarea în şcoală şi se termina la finele studiilor, cu examenul de certificare, unul care era de cele mai multe ori măsluit grosolan. Oamenii legii s-au sesizat despre nereguli în 2013, iar cercetările au durat aproape doi ani. Au ajuns în faţa judecătorilor membrii comisiilor de certificare a studiilor, diriginţii celor trei clase din Piatra Neamţ care au absolvit în 2013, secretarul unei postliceale din Roman, care în anul 2013 a scos ultima promoţie, apoi şi-a închis porţile, precum şi de mulţi din cei care au cumpărat bunăvoinţa profesorilor şi a medicilor şi au cumpărat o diplomă de asistent medical, deşi în unele cazuri chiar cei din comisia de examinare se minunau cît de neinstruiţi erau candidaţii. Acheta a relevat faptul că la postliceala din Roman succesul examenului era asigurat contra sumei de 1.000 de lei de persoană. În mod normal, taxa legal instituită era de 170 de lei, iar diferenţa pînă la 1.000 de lei însemna cumpărarea indulgenţei profesorilor examinatori. De toate demersurile s-a ocupat secretara unităţii, cea care strîngea banii de la cotizanţi, le spunea că această practică este valabilă de ani de zile şi că pentru cei care dau bani, poate rezolva problema examenului la Piatra Neamţ. Tot ea făcea drumurile la „judeţ“, unde era centru de examinare şi rezolva problema. Femeia le-a spus oamenilor legii că această taxă ilegală era de cînd lumea, că iniţial a fost mai modestă, dar că din 2009 rămăsese la pragul de 1.000 de lei. Din cei 34 de elevi înscrişi în promoţia 2010 – 2013, au venit la examenul de certificare numai 24, dar instanţa le-a anulat lucrările. Pentru unii, cursurile din cei trei ani au fost opţionale, nici măcar nu au trecut pe la şcoală fiind plecaţi la muncă în străinătate. Pentru majoritatea candidaţilor secretara le-a făcut rost şi de proiecte pe care le avea de la promoţiile anterioare. La Piatra Neamţ examenul de final costa mai puţin, cam 500 de lei. Ca orice examen şi cel de la postliceala sanitară era monitorizat audio şi video, aşa că anchetatorilor nu le-a trebuit decît niţică răbdare pentru a studia înregistrările. Aşa a ieşit la iveală că acolo unde toată comisia era „cumpărată“, medicii au muncit pe brînci, şi- au scos din poşete mai multe pixuri, au stabilit care este mai aproape de culoarea cu care s-a scris teza şi au trecut la treabă. La testele tip grilă erau întrebări care aveau unul, două sau chiar trei răspunsuri corecte. Corectorii au completat tot ce trebuia pentru note cît mai mari. Totuşi, mediciii care nu s-au lăsat cumpăraţi au rămas uimiţi de neştiinţa candidaţilor, catalogînd promoţia 2013 ca fiind cea mai slabă din istoria şcolii. La examenul din 2013 au fost un număr total de 212 candidaţi care au avut de susţinut proba scrisă şi proiectul. Dacă la cea de-a doua probă toţi au trecut cu brio, la teza scrisă, şapte candidaţi nu au reuşit să obţină minim nota 5. Din cei care au trecut însă, mulţi s-au bucurat de sprijinul comisiei de corectare, în unele cazuri modificările fiind evidente. În aceste condiţii, a fost dispusă o expertiză grafologică în urma căreia a ieşit la iveală că din totalul de 212 de teze, un număr de 113 prezintă modificări ale substanţei cu care s-a scris, dar nu s-a putut stabili dacă au făcut menţiunile pe foaie una, sau două persoane.

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

Releul Pietricica

Știre publicată în urmă cu

în data de

Fluturi, bufnite si nuduri deasupra cartierului Precista

1. Petru Diaconu, un boem total, fãrã mamã, fãrã tatã, nãscut de o mãtusã, rudã de sânge, totusi, cu Henri-Julien-Felix Rousseau (cunoscut ca le Dournier, Vamesul) a dat sfoarã-n Piatra si si-a adunat prietenii la un vernisaj, pe un deal, la Sestri Art Gallery, deasupra cartierului Precista. Acolo, împreunã cu mai tânãrul sãu camarad Bogdan Enache au pus-o de o expozitie de picturã, fiindcã ei asta stiu si asta fac: picteazã. În plus, omul acesta cu ochi limpezi de viezure tânãr, de o generozitate elegantã, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi, se dovedeste de o consecventã înspãimântãtoare. El picteazã bufnite, frunze, nuduri, fructe tãiate în douã, ca sã li se vadã semintele, fântâni, puturi de fântânã în care se vede cerul si în care se vãd frunze, nuduri, seminte din fructe tãiate în douã, bufnite, poate si câte o oalã de lut preistoricã, devenind astfel mai împãmântenit decât ne putem imagina noi, care îl vedem doar un pictor recunoscut ca pictor fiindcã asa a vrut el: sã fie pictor. Fiecare lucrare a sa este de o minutiozitate exemplarã. Rousseau Vamesul opunea impresionismului arta naivã, visarea, fantezia, fiind definit drept un pictor neoprimitv genial. La fel e si Petricã Diaconu, un pictor absolut fascinant, de o energie debordantã si cu o fantezie care-l duce în visãrile lui pe pânzã. E unic, fiindcã e prea destept, prea citit ca sã fie pus în categoria pictorilor naivi, motiv pentru care cautã si titluri de expozitii, cautã cuvinte, cautã motive care sã-l desprindã de un fel de etichetã care, habar n-are el, s-a desprins de mult de lucrãrile sale. Si-a intitulat expozitia: Cãlãtorie în imaginar, iar tablourile sale au nume ca niste versuri. Nu le-am vãzut, dar a promis sau chiar a fãcut niste tablouri mari, gen Visul (1910 Museum of Modern Art, New York), Vamesul, o fi în stare. El îmi aduce aminte, mereu, de ce a spus cândva Janis Lyn Joplin: Nu sunt cea mai bunã, dar sunt unicã. 2. Si fiindcã vreau sã mã pãstrez în aceastã rubricã a Monitorului: pot fi invidiat pentru ziua de marti. Din marea cea mare a majoritãtii care si-a petrecut ziua de marti la televizor, privind si ascultând ineptiile zilei, care, desigur, au fost deja uitate, am avut sansa de a merge acolo, unde televizoarele erau oprite si unde oamenii se întâlneau, se salutau, unii se îmbrãtisau si se uitau pe pereti, la tablouri. Am stat la un pahar cu vin, am vorbit, am râs, l-am ascultat pe cel care a fãcut, elegant si scurt, vernisajul, cu multe glume, cu imaginatie, apoi iar am stat la taclale, am mai bãut un pahar cu vin, oameni frumosi, femei si bãrbati de toate vârstele, îmbrãcati îngrijit, civilizati, atenti la cei de lângã ei, distinsi. Pietreni distinsi. Oameni cu grijã de ei si de cei de lângã ei, oameni inteligenti, fãrã ifose, aflati într-un loc unde se simteau bine si, care, din când în când, se uitau si la motivul acelei întâlniri de searã: pe pereti. La tablouri. Un motiv absolut normal. A fost o searã frumoasã, în care nimeni nu a simtit nevoia sã se de-a balenã în apã micã. N-am vãzut politicieni. Singurul ales, Petru, nu mai termina sã se autoironizeze si avea si un fular alb în jurul gâtului. Totul a fost atât de firesc, de normal, cu oameni normali, încât pãrea anormal. Între timp, din balconul locantei, iluminat de Crãciun, începeau sã zboare pe deasupra cartierului Precista fantasmagoriile pictate de Petru Diaconu. Bufnitele si nudurile lui, frunzele si fluturii lui, în culori de normalitate. Un artist, iar acea punere în scenã, acea mise-en-scene, pãrea cã va putea fi reluatã si mâine, si poimâine. M-a cuprins o stare de bine. Coborând scãrile de la stadion, intram într-un oras frumos, iar pe cer… ce sã vã mai spun?! Acasã am gresit si am dat drumul la televizor, la stiri. Se vorbea despre scandalul, despre circul din Parlament. Am închis si am preferat sã scriu aceste gânduri. Ies pe balcon sã mã uit la cer, poate mai vãd ceva urme de culoare.

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

REABILITAREA SI INTEGRAREA TURISTICĂ A MONUMENTULUI ISTORIC: BISERICA SF. GHEORGHE

Știre publicată în urmă cu

în data de

Citește știrea

Trending