Aconcagua, jurnal cu final fericit pentru alpinistul Laza

■ Adrian Laza, alpinistul mutat la Piatra Neamţ, şi-a trecut în palmares încă o reuşită: escaladarea celui mai înalt vîrf din cele două Americi (6.962 metri) ■ „Nu e un munte dificil, e doar capricios“, spunea Adrian la capătul expediţiei desfăşurate în perioada 20-30 ianuarie ■

După experienţele din Himalaya, împărtăşite în anii din urmă în echipă cu alpiniştii nemţeni Ionuţ Ştefănescu şi Iulian Petre, Adrian Laza a început 2018 cu o nouă performanţă. Într-o expediţie încheiată pe 30 ianuarie, pietreanul (prin adopţie) a escaladat vîrful Aconcagua (6.962 metri), cel mai înalt pisc din Anzii cordilieri şi din cele două Americi. „Ascensiunea lui Adrian pe cel mai înalt vîrf din America de Sud, Aconcagua, 6.962 m, s-a făcut cu logistica firmei Aventuras Patagonicas. Încropim un jurnal scurt şi al acestei ascensiuni în ideea în care informaţiile pot fi de folos celor ce-l vor citi“, menţiona Ina Laza, soţia lui Adrian, cea care a intitulat povestea acestei aventuri „Jurnal scurt de Aconcagua cu final fericit“ şi l-a împărtăşit apoi în mediul virtual, prin Facebook. „În principiu, o expediţie pe Aconcagua durează în jur de 21 de zile; asta a noastră e o invenţie de-a lor (Aventuras Patagonicas), în sensul în care forţezi aclimatizarea cu corturile hypoxice (corturi ce simulează altitudinea prin scăderea concentraţiei de oxigen din atmosferă)“, preciza Adrian la începutul jurnalului. În echipă, el a fost însoţit de un american, Patrick, canadienii Collin şi Alex plus ghidul Carlos din Chile. Expediţia a început pe 20 ianuarie, iar pe 28 alpiniştii au ajuns în tabăra 3, ultima etapă înainte de atacul final al vîrfului. Redăm alăturat povestirea ultimelor ore de dinaintea şi din timpul atacului vîrfului: „28 ianuarie – Ziua a fost foarte frumoasă, fără vînt, poate cea mai bună zi de vîrf. Eu insistasem să anulăm o noapte dintre cele petrecute în Camp 1 şi să facem Camp 2, Camp 3 şi apoi vîrful. Ghidul nu a fost de acord întrucît ceilalţi colegi de expediţie nu aveau destulă experienţă şi anduranţă şi ar fi fost, probabil, mai dificil pentru ei (…). Am stabilit deşteptarea la 4:00, mic dejun la 4:30 şi plecare spre vîrf la 5:00. Vremea arăta senină cu vînt 50-55km/h, adică la limită. Cum socoteala din tîrg nu se potriveşte cu cea de-acasă, pe la 8 au apărut locatarii corturilor de lîngă noi, după ce făcuseră vîrful. Erau fericiţi şi şi-au împărtăşit bucuria succesului în modul cel mai zgomotos posibil pînă pe la miezul nopţii, după care au început să sforăie zgomotos de ne-au adus la limita disperării. (…) Colac peste pupăză, pe la 2 dimineaţa a început şi vîntul ce s-a tot intensificat pînă dimineaţă. Rafalele au scuturat cortul fără milă. Sunetul ceasului deşteptător ne-a găsit pe toţi treji.

„Trăiesc o senzaţie de bucurie amestecată cu pace“

29 Ianuarie – (…) Era deja aproape 7 dimineaţa. Din cauza vîntului am pierdut aproape doua ore preţioase. Ne-am pus colţarii, am pregătit rucsacii şi am început ascensiunea, Carlos primul, Patrick al doilea, Alex, Collin, eu şi ultimul porterul Charlie. După o oră, Patrick a renunţat. Altitudinea, lipsa de somn, lipsa de experienţă şi-au spus cuvîntul. Era vînăt la faţă şi părea dezorientat. Charlie l-a condus pînă la corturi şi apoi ne-a ajuns din urmă. Ne continuăm drumul pe o pantă destul de abruptă. Vîntul sufla tare. Degetele de la mîini îngheaţă cu toate că sîntem protejaţi de mănuşi groase. S-au anunţat -25 de grade, cu factorul vînt probabil sînt -35. Ajungem la traversă. Cînd trecem pe versantul vestic, vîntul se dezlănţuie cu furie, cred că are mult peste cei 55km/h din prognoză. Ghidul propune să facem o pauză de cîteva minute pentru hidratare. Refuzăm cu toţii. Vîntul trece prin gecile de puf ca printr-un tricou. Pornim încet pe traversă. În vreo oră ajungem la baza Canaleta. Acolo e o peşteră unde ne adăpostim şi ne hidratăm. Collin e la capătul puterilor. Răspunde foarte greu la comenzi. Carlos mă ia deoparte şi mă întreabă ce să facem: să-l întoarcem din drum, să ne mai odihnim? E o decizie tare grea. Collin s-a antrenat mult şi ar fi păcat să nu facă vîrful. Mai avem 2-3 ore pînă în vîrf, depinzînd de cît de repede se va mişca Collin. Discut cu el şi-i reamintesc că trebuie să se hidrateze, să mănînce imediat şi să se concentreze pe respiraţie, îl încurajez că poate şi ajungem la înţelegerea să împărţim grupul în două: Carlos, Alex şi cu mine începem să urcăm în ritm rapid, Charlie şi Collin ne urmează. (…) Ne-am aşezat pe pietre. Vîntul se potolise şi era o căldură teribilă. Am dat jos un rînd de haine şi l-am aşteptat pe Collin. Am hotărît că e bine să urcăm toţi pe vîrf în acelaşi timp. Într-un tîrziu a ajuns şi Collin, l-am sprijinit şi am urcat împreună pe vîrf. A început să plîngă de bucurie. A fost foarte mişcat că l-am ajutat şi încurajat să meargă pînă la capăt. De jur împrejur, vîrfuri de 6.000 – 6.500 m. Gheţari, văi adînci, creste înzăpezite, linişte şi mult soare. Trăiesc o senzaţie de bucurie amestecată cu pace, ca şi cum locurile mi-ar fi foarte cunoscute şi cumva prietenoase, ca şi cum în sufletul meu am mai fost aici sau munţii de aici sînt la fel cu cei din sufletul meu, cei de acasă. Nu e un munte dificil, e doar capricios. Închid ochii şi sînt recunoscător… Ascensiunea a durat 7 ore şi 4 minute. 30 Ianuarie – după o noapte de coşmar, fără să fi închis ochii o secundă, am demontat corturile şi am coborît direct în basecamp. În tabăra 3 erau cîteva zeci de corturi şi cîţiva alpinişti ne-au întîmpinat şi ne-au întrebat cum e vremea sus. Cred că se putea citi destul de bine pe feţele noastre, oroarea nopţii acoperind cumva bucuria reuşitei“.