Acolo unde sunt silozuri de cereale…

Acolo unde sunt silozuri de cereale, se strâng șoarecii și șobolanii.

Le simt mirosul de departe, mirosul de belșug nemuncit, de hrană adunată la grămadă, de slăbiciune omenească. N-au nevoie de invitație: apar, rod, murdăresc, distrug. Așa e legea lor, legea celor fără lege.

Dar omul?

Omul are aceeași slăbiciune. Doar că în loc de silozuri, el folosește bugete. În loc de grâne, el strânge bani publici. Și atunci, exact cum vin șobolanii la hambar, vin și „specialiștii” oportuniști la sacul cu bani: hoți, derbedei, pretinși profesioniști care-și freacă mâinile gândindu-se nu la nevoile poporului, ci la ceea ce pot smulge pentru ei înșiși.

Unde sunt bani bugetari, se așază ca la ospăț oamenii mici – moralmente mici – care au făcut din stat un bufet suedez personal.

Nu-i vezi niciodată când e vreme de muncă, dar apar ca din pământ când e vreme de împărțit. Sunt pricepuți doar la o artă: arta îmbogățirii din ceea ce nu le aparține.

Și, la fel ca rozătoarele din silozuri, nu se satură niciodată.

Ei nu au simțul rușinii, fiindcă rușinea e pentru oameni cu coloană vertebrală. Ei nu au frica lui Dumnezeu, pentru că frica aceea o ai doar dacă ai conștiință. Singura lor teamă e să nu se golească bugetul și să rămână fără prada dorită.

În fond, problema nu e că există șoareci și șobolani.

Problema e că gospodarul nu păzește hambarul.

La fel, nu problema cea mare e că există hoți și derbedei – de aceștia lumea n-a dus niciodată lipsă. Problema e că poporul doarme, iar statul își lasă singur casa deschisă, cu lumina aprinsă și cu banii pe masă.

Adevărata dramă este că ne-am obișnuit cu prezența lor.

Am ajuns să credem că e normal ca bugetul să fie un siloz jefuit în fiecare zi, normal ca la masa publică să mănânce cei care n-au pus niciodată nimic în farfurie.

Dar normalitatea aceasta falsă ne ucide încet, iar șobolanii sociali se înmulțesc fără rușine.

Un popor demn nu își lasă averea în gura prădătorilor.

Un stat sănătos nu își tolerează hoții, oricât de bine și-ar ascunde ghearele sub cuvinte meșteșugite.

Căci, până la urmă, soarta noastră depinde de un lucru simplu: dacă vom continua să trăim într-un siloz în care noi muncim, iar alții rod, sau dacă vom avea curajul să închidem odată porțile în fața tuturor celor care nu vin să ajute, ci doar să fure.